O noutate legislativă a fost introdusă de Codul penal şi anume instituţia renunţării la aplicarea pedepsei prevăzută în art. 80-82 C. penal. Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. Infracţiunea săvârşită trebuie să prezinte o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit iar în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
În legislaţie se prevăd şi cazurile în care nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. Astfel dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare cu anumite excepţii, dacă s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat , renunţarea la aplicarea pedepsei a mai fost dispusă în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat sau dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani, nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei.
Imposibilitatea de a dispune renunţarea la urmărire penală pentru cazul în care infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor când fapta nu mai este prevăzută de legea penală şi cazul când infracţiunea a fost amnistiată sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, a constituit motivul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate.
Cum s-a motivat excepţia?
S-a susţinut că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu situaţia care a determinat-o. Mai arată că legislaţia penală actuală nu permite instanţei de judecată să aprecieze liber asupra pericolului social al unei fapte prevăzute de legea penală şi, în final, asupra necesităţii reale de a aplica o pedeapsă. Autoarea are în vedere faptul că principiul proporţionalităţii impune ca măsurile juridice să fie adecvate situaţiilor juridice cărora li se adresează însă, în anumite situaţii, poate fi îngăduită o diminuare rezonabilă a gradului de protecţie oferită unor drepturi şi libertăţi, dar fără ca prin aceasta să fie atinsă însăşi substanţa acestora.
Obiectul criticii îl reprezintă normele procesual penale precitate în contextul în care nu există niciun alt mijloc de valorificare a lipsei de pericol social al unei infracţiuni care să permită judecătorului să aprecieze liber asupra infracţiunii săvârşite, fără a fi condiţionat de drept de antecedentele penale ale inculpatului.
Cum a motivat Curtea?
Pentru ca instanţa să poată decide renunţarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condiţiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracţiunii şi la conduita infractorului. Renunţarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanţei de judecată care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale art. 53 – care permit, în mod condiţionat şi cu titlu de excepţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, aşadar care statuează cu privire la regimul restrângerii exerciţiului acestora – nu au o existenţă autonomă, aşa încât pot fi invocate în susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate prin raportare la alte dispoziţii din Constituţie care, în mod necesar, reglementează cu privire la drepturi ori libertăţi fundamentale. Din aceste considerente a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 407/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 573/2016.
Concluzii
Potrivit ştirilor juridice în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de sancţiune, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să-i ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar.