Majoritatea definițiilor privind noțiunile de fiscalitate sunt explicate în detaliu în Codul fiscal. Pot fi și situații în care anumiți termeni deja explicați de legea fiscală, să se regăsească în alte acte normative cu o altă definiție contrară celei date de Codul fiscal.

O astfel de situație a fost generată de o prevedere dintr-un ordin al Ministerului Finanțelor Publice (art. 3 alin. 1 din Ordinul MFP 2604/2011) care a dat o altă definiție noțiunii de „obligații restante la 31 august 2011”, definiție contrară legii care reglementează problema exigibilității obligațiilor fiscale. Pentru a clarifica modul în care se va interpreta în practică acest text de lege, a fost sesizată ÎCCJ pentru a se pronunța în acest sens.

Caz practic

Firma S.C. TC S.A. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice să se dispună anularea art. 3 alin. 1 din Ordinul MFP 2604/2011. A susținut că potrivit Codului de procedură fiscală, acesta este cel care definește noțiunea de obligații restante, astfel încât consideră că organul fiscal nu ar fi îndreptățit să calculeze majorări de întârziere pentru neplata TVA stabilit suplimentar, dacă creanța bugetară respectivă nu era una restantă la 31 august 2011.

Firma S.C. TC S.A. a precizat că dacă ar fi știut anterior datei de 31 august 2011 necesitatea plății de TVA suplimentar, ar fi luat măsurile pentru calcularea și individualizarea sa în declarațiile fiscale și pentru plata în termenul legal. Totodată reclamanta susține faptul că nu ar trebui să aibă vreo relevanță dacă aceste obligații principale sunt individualizate sau nu, deoarece ele sunt datorii fiscale restante.

Acțiunea sa a fost respinsă ca inadmisibilă și împotriva acestei sentințe a declarat recurs. ÎCCJ în cadrul recursului a decis trimiterea cauzei spre rejudecare. În cadrul rejudecării, firmei i s-a respins din nou acțiunea ca nefondată. S-a considerat că obiectul acțiunii a fost anularea art. 3 alin. 1 din Ordinul MFP 2604/2011. Instanța a considerat că acest text de lege nu încalcă alt act normativ așa cum a susținut reclamanta și că aceasta nu a depus decontul de TVA aferent perioadei 1 ianuarie 2008- 31 octombrie 2011 și obligațiile fiscale principale nefiind evidențiate prin declarații de plată de către reclamantă, nu a putut beneficia de anularea penalităților de întârziere.

Împotriva acestei sentințe, firma a declarat recurs și a susținut că a considerat că dispozițiile ordinului în discuție interpretează și completează fără drept alte acte normative care, la rândul lor, nu definesc în mod concret noțiunea de obligații fiscale restante. Consideră că acest ordin al MFP stabilește un alt sens al noțiunii de obligații fiscale restante fără să aibă un astfel de drept. Susține că Ministerul Finanțelor Publice nu poate emite acte normative care să interpreteze sau să modifice prevederi ale unor acte normative de forță juridică superioară.

Ce a decis ÎCCJ?

În cadrul recursului, ÎCCJ  a pronunțat Decizia 3593/2015 care a fost publicată în Monitorul Oficial 537 din 18 iulie 2016. Știrile juridice arată că textul de lege care a generat controverse în cadrul acestui litigiu, prevede că prin obligații fiscale principale restante la data de 31 august 2011 se înțelege fie obligații fiscale care sunt individualizate în declarațiile fiscale ale contribuabilului depuse până la 31 august 2011 și/sau decizii de impunere emise și comunicate contribuabilului până la această dată, pentru obligațiile fiscale administrate de ANAF, fie obligații fiscale individualizate în înscrisuri care constituie titluri de creanță comunicate contribuabilului până la 31 august 2011 pentru obligațiile fiscale stabilite de direcțiile de specialitate din cadrul MFP.

În plus, OG 30/2011 pentru modificarea și completarea Codului fiscal a stabilit că pentru obligațiile fiscale restante la 31 august, penalitățile de întârziere se anulează sau se reduc. Se anulează dacă obligațiile principale și dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 31 decembrie 2011 și se reduc cu 50% dacă obligațiile principale și dobânzile aferente acestora se sting prin plată voluntară sau compensare până la 30 iunie 2012.

Astfel, se desființează, total sau parțial, actele administrative sau titlurile executorii prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale, chiar dacă împotriva lor s-au exercitat sau nu căi de atac.

Practic, OG 30/2011 stabilește ca obligațiile fiscale să fie restante la 31 august 2011 și obligațiile fiscale principale și dobânzile aferente lor să fie plătite voluntar sau prin compensare până la 31 decembrie 2011.

Analizând textele de lege, ÎCCJ consideră că prevederile  art. 3 alin. 1 din Ordinul MFP 2604/2011 explică ce se înțelege prin obligații de plată restante la 31 august 2011 fără să conțină soluții contradictorii cu dispozițiile OG 30/2011. În plus, legea prevede că ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora.

În concluzie, ÎCCJ va admite recursul și va anula prevederile  art. 3 alin. 1 din Ordinul MFP 2604/2011. ÎCCJ consideră că prevederile acestui text de lege prin care se stabilește ce se înțelege prin „obligații de plată principale restante” la 31 august 2011 sunt nelegale dacă sunt interpretate în sensul excluderii unor obligații fiscale care erau restante la 31 august 2011 și care nu au fost achitate până la 31 decembrie 2011, pentru că modul de individualizare și de constatare a acestora nu trebuie să limiteze condiția ca obligațiile fiscale să fie restante la 31 august 2011.