Orice persoană care are o pretenţie împotriva altei persoane poate formula o cerere de chemare în judecată. Legislaţia românească prevede elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea în art. 194 C. de procedură civilă. Cererea va fi verificată de către completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza, iar dacă aceasta nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile cu menţiunea ca în termen de 10 zile să se facă completările sau modificările transmise, în caz contrar cererea este anulată. În cazul în care cererea este anulată, reclamantul poate face o cerere de reexaminare, solicitând să se revină asupra anulării.

Aceste dispoziţii legislative au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. În cele ce urmează vom analiza care au fost motivele invocate şi care este opinia Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte problema enunţată.

Motivele excepţiei de neconstituţionalitate

S-a susţinut că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale deoarece permit judecătorului să urmărească soluţionarea cauzei exclusiv prin anularea cererii de chemare în judecată. S-a mai arătat că textul legal criticat este neconstituţional în măsura în care sancţiunea este anularea cererii şi nu suspendarea judecării cererii pentru că partea nu s-a conformat dispoziţiei instanţei.

Opinia Curţii Constituţionale

Curtea a reţinut că procedura prevăzută de art. 200 din Codul de procedură civilă are drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor din proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită şi de garanţia conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Mai mult, instanţa de judecată se pronunţă asupra unei probleme care priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei. Atât timp cât procedura criticată nu priveşte însăşi judecarea pe fond a cererii introductive, dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum prevede art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor.

Procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanţele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale. Aceasta se întemeiază pe soluţia de principiu consacrată de art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit căreia părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea. Din aceste motive a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 306/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 565/2016.

Concluzii

Potrivit ştirilor juridice regularizarea cererii reprezintă o concretizare a principiului rolului activ al judecătorului, tocmai în vederea asigurării accesului efectiv la justiţie al titularului cererii. Fixarea corectă a cadrului procesual, în vederea evitării acordării de noi termene de judecată pentru complinirea lipsurilor, conduce atât la asigurarea dreptului de apărare al pârâtului, aflat în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la obiectul cererii,precum şi la asigurarea celerităţii procesului, permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii într-un termen optim şi previzibil.