Infracţiunea de spălare a banilor este un fenomen actual care a impus stabilirea mai multor strategii de combatere a acesteia. Legea 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului publicată în Monitorul Oficial nr. 702/2012, în art. 29, se prevede că ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienţei, a situării, a dispoziţiei, a circulaţiei sau a proprietăţii bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni constituie infracţiunea de spălare a banilor. Acest articol a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
Ce dispoziţii constituţionale sunt încălcate?
S-a susţinut că norma de incriminare nu respectă condiţia previzibilităţii, deoarece cuvântul “bani” din titlul legii are un înţeles diferit de al cuvântului “bunuri” folosit de art. 29 alin. (1) lit. c) din lege. De altfel, nici prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 656/2002 care definesc unii termeni din respectiva lege nu explică ce se înţelege prin spălarea banilor, rezumându-se la a face trimitere la art. 29. Cu alte cuvinte, această definire sumară a infracţiunii permite organelor judiciare să încadreze foarte uşor în categoria infracţiunii de spălare de bani orice act de deţinere, dobândire sau folosire a unui bun dobândit din săvârşirea infracţiunii, oricare ar fi valoarea bunului (în special bunuri mobile) şi oricare ar fi infracţiunea din care provine bunul.
Concluziile Curţii Constituţionale
Asemenea critici nu pot fi primite, deoarece termenul de “infracţiune” este folosit de legiuitor generic, pentru a acoperi multitudinea de “infracţiuni bază” din care pot proveni bunurile. Curtea constată că principiul legalităţii implică o obligaţie pozitivă a legiuitorului, aceea de a reglementa prin texte clare şi precise, claritatea legii fiind apreciată în lumina experienţei juridice normale, iar norma trebuie să fie previzibilă şi accesibilă. Or, admiţându-se, în principiu, că, datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, cerinţa de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. Aşa fiind, în materia analizată interdicţia dobândirii, deţinerii sau folosirii de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni, este intrinsecă naturii reglementării. Prin urmare, norma juridică este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite destinatarului său să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă, chiar dacă trebuie să apeleze la consiliere de specialitate în materie.
Faptul că infracţiunea se poate comite în diferite modalităţi nu este de natură a afecta prezumţia de constituţionalitate a art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, fiind unanim acceptată cu caracter axiomatic teza interdicţiei dobândirii, deţinerii sau folosirii de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni. Împrejurarea că infracţiunea criticată ar fi uşor confundată cu cea de tăinuire, reglementată de art. 270 din Codul penal, nu conferă caracter neconstituţional primei, deoarece interpretarea şi aplicarea în concret a normelor legale reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, cu atât mai mult cu cât diferenţa esenţială dintre spălarea de bani şi tăinuire este că la dobândirea unui bun în cazul infracţiunii de spălare a banilor fondurile provin din operaţiuni ilicite, ce au ca scop ascunderea banilor negri, pe când la tăinuire dobândirea bunurilor se face numai cu bani albi. Din acest motiv a respins excepţia, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 379/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 558/2016.
În concluzie, ştirile juridice arată că spălarea banilor este un proces prin care se dă o aparenţă de legalitate unor profituri obţinute ilegal de către infractori care, fără a fi compromişi, beneficiază ulterior de sumele obţinute. Este un proces dinamic, în trei etape, care necesită în primul rând – mişcarea fondurilor obţinute în mod direct din infracţiuni; în al doilea rând – ascunderea urmelor banilor pentru a se evita orice tip de investigaţie; în al treilea rând – disponibilizarea banilor pentru infractori, ascunzându-se din nou originea ocupaţională şi geografică a fondurilor.