Potrivit legislaţiei şi anume prevederilor instituite în C. de procedură penală, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită, trebuie să i se aducă la cunoştinţa inculpatului a invinuirii prin citirea actului de sesizare prin care s-a dispus trimiterea în judecată. Dacă infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată nu este cea de detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile privind recunoaşterea învinuirii.

Aceste dispoziţii prevăzute în art. 374 alin. 4) şi art. 396 alin. 10) C. de procedură penală, care pot fi consultate pe portalele juridice,  au făcut obiectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate.

Care au fost motivele excepţiei?

Dispoziţiile legale criticate nu asigură un tratament juridic identic inculpaţilor care au săvârşit mai multe fapte penale, aflaţi în situaţii similare, diferenţiate prin sesizarea unică sau multiplă a instanţei, respectiv prin unul sau mai multe rechizitorii, atribut exclusiv al procurorului, sau sesizarea cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei şi un rechizitoriu cu privire la fapte pe care inculpatul nu înţelege să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei sau nu sunt întrunite condiţiile legale. Se susţine că, astfel, inculpaţii care încheie acorduri de recunoaştere a vinovăţiei sunt discriminaţi pozitiv, în raport cu cei care nu au această posibilitate şi care pot beneficia doar de dispoziţiile art. 374 din Codul de procedură penală.

Mai mult, în situaţia în care instanţa de judecată ar fi sesizată separat pentru fiecare dintre faptele din rechizitoriu, sau ar fi sesizată separat cu faptele pe care inculpatul nu le recunoaşte şi cu cele pe care le recunoaşte, atunci conduita sinceră a acestuia ar dobândi valenţe juridice, putând să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei pentru faptele pe care le recunoaşte şi să îşi demonstreze nevinovăţia pentru faptele pe care nu le recunoaşte.

Ce a susţinut Curtea?

Reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5) – (10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun. Din acest motiv a respins excepţia, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 275/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 557/2016.

Concluzii

Un tratament diferit între instituţia recunoaşterii vinovăţiei şi recunoaşterii învinuirii nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Iar prevederile constituţionale au în vedere egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor.