Legislaţia românească prevede că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
În art. 438 C. de procedură penală se prevăd cazurile în care se poate face recurs în casaţie. Legea nr. 255/2013 a abrogat anumite cazuri în care se poate formula recurs în casaţie. Următoarele cazuri au fost abrogate: atunci când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legi; judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii; instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe probe pentru care a fost aplicată sancţiunea excluderii sau în mod greşit s-a aplicat sancţiunea excluderii cu privire la probe legal administrate; instanţa nu s-a pronunţat asupra unuia sau mai multor motive de apel.
S-a considerat că abrogarea cazurilor menţionate mai sus încalcă dispoziţiile constituţionale.
Ce s-a susţinut în motivarea excepţiei?
Autorii excepţiei susţin că textul de lege criticat nu îndeplineşte cerinţa previzibilităţii, întrucât cazurile de casare rămase în legislaţie nu asigură o verificare efectivă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei hotărârii definitive. Astfel, sunt încălcate şi prevederile art. 21 din Constituţie şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, arată că nu pot fi găsite raţiuni de politică penală care să stea la baza legii abrogatoare, aceasta din urmă fiind inechitabilă şi neproporţională, încălcând prevederile constituţionale.
Ce a constatat Curtea?
Curtea a reţinut că restrângerea de către legiuitor a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acesta a fost modificat prin dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate, aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, şi de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac. Astfel, pentru considerentele expuse anterior şi având în vedere că recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac prin care se realizează un control de legalitate, Curtea nu a putut reţine încălcarea prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 a dispoziţiilor art. 6 şi 13 din Convenţie.
Din aceste considerente a respins, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 255/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 544/2016.
Concluzii
Ca o noutate legislativă, din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013 deducem că, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.