Contravenţia este una dintre cele mai întâlnite fapte. Aceasta prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca atare prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau după caz de către autorităţile competente din cadrul primăriilor.
Legislaţia prevede în art. 36 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor faptul că pentru plângerea împotriva procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, pentru recursul formulat împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea, precum şi pentru orice alte cereri incidente se percep taxele judiciare de timbru prevăzute de lege, care conform art. 19 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, se taxează cu 20 de lei.
Dispoziţiile menţionate mai sus nu au scăpat de invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
Ce s-a considerat a nu fi în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale?
Se susţine că prevederile criticate sunt contrare art. 21 şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, deoarece, prin impunerea taxei judiciare de timbru, se încalcă dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie în cauze în care actul de contravenţie este emis de un organ al administraţiei publice. Având în vedere că, potrivit art. 21 alin. (4) din Constituţie, jurisdicţia administrativă este facultativă şi gratuită, în aceleaşi condiţii trebuie să se desfăşoare şi jurisdicţia în materia contravenţională aflată pe rolul instanţei de judecată.
Cum a motivat Curtea Constituţională?
Din examinarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 [art. 19], reiese că, în materie contravenţională, plângerea împotriva procesului – verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, precum şi calea de atac împotriva hotărârii pronunţate se taxează cu 20 lei, fiind, aşadar, o taxă fixă. Or, o atare soluţie legislativă este justificată atât timp cât legiuitorul optează, în materie contravenţională, pentru sistemul unei taxe fixe, şi nu la valoare.
Nicio dispoziţie constituţională nu interzice stabilirea taxelor de timbru în justiţie, fiind, astfel, justificat ca persoanele care se adresează autorităţilor judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiţie. Astfel, regula este cea a timbrării acţiunilor în justiţie, excepţiile fiind posibile numai în măsura în care sunt stabilite de legiuitor. Cheltuielile ocazionate de realizarea actului de justiţie sunt cheltuieli publice, la a căror acoperire, potrivit art. 56 din Constituţie, cetăţenii sunt obligaţi să contribuie prin impozite şi taxe, stabilite în condiţiile legii, iar impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege. Prin decizia nr. 232/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 505/2016 s-a repins ca neîntemeiată această excepţie.
Concluzii
Legiuitorului este liber să acorde scutiri de la plata taxelor de timbru în considerarea anumitor situaţii specifice, fiind, aşadar, la latitudinea legiuitorului să stabilească scutiri de taxe ori impozite sau, dimpotrivă, să instituie asemenea taxe astfel cum este cea criticată în prezenta cauză. Dispoziţiile europene vin în sprijinul acestor reglementări, liberul acces la justiţie nu trebuie să echivaleze cu gratuitatea actului de justiţie. Statele membre trebuie să se asigure, însă, de faptul că sumele împovărătoare pentru posibilităţile financiare ale anumitor justiţiabili să nu reprezinte o restricţie disproporţionată ce împiedică dreptul de acces la o instanţă de judecată.