Renunţarea la urmărirea penală între constituţionalitate şi neconstituţionalitate


images (34)

Instituţia renunţării la urmărirea penală este o instituţie nouă introdusă prin prevederile Noului Cod de procedură penală, reglementată de art. 318.

Această instituţie a făcut obiectul a numeroase interpretări şi nu puţini au fost cei care au afirmat că aceasta nu este în conformitate cu dispoziţiile constituţionale.

Renunţarea la urmărirea penală a fost gândită ca o consecinţă a principiului oportunităţii, astfel procurorul are o soluţie alternativă la urmărire, respectiv, renunţarea la urmărirea penală.

S-a considerat că cele mai importante impedimente pentru funcţionarea normală a parchetelor şi instanţelor au fost şi sunt reprezentate în prezent de supraîncărcarea permanentă a volumul de activitate raportat la capacitatea reală a instituţiei, durata excesivă a procedurilor şi nefinalizarea dosarelor din motive procedurale.

Prin această instutuţie se vizează reducerea duratei proceselor şi simplificarea procedurilor judiciare penale, care sunt reflectate şi prin consacrarea principiului oportunităţii acţiunii penale.

Această instituţie prevede că în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.

Care au fost obiecţiile care s-au adus?

1. În cazul primei obiecţii s-a considerat că locuţiunea “nu există interes public în urmărirea penală” nu constituie un enunţ care să asigure, pentru persoanele protejate de legea procesual penală, previzibilitatea asupra modului în care organele de urmărire penală şi organele judecătoreşti vor acţiona în privinţa aplicării legii penale materiale. Condiţiile esenţiale de calitate a “legii” prezintă relevanţă sporită în lumina prevederilor constituţionale ale art. 124 alin. (1) şi art. 131 alin. (1), deoarece justiţia nu se poate înfăptui în numele unei legi lipsite de claritate şi previzibilitate, iar “ordinea de drept” nu poate fi apărată eficient în asemenea situaţii.

Acesta a constituit şi motivul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţându-se prin Decizia 222/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 505/2016 care poate fi consultată pe portalele legislative.

Sintagma “interes public” nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora, drept criterii de determinare a “interesului public”, nu sunt de natură a defini noţiunea anterior referită, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţa de judecată a săvârşirii unor infracţiuni. În consecinţă, Curtea a constatat că textul criticat nu îndeplineşte standardele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii penale, încălcând principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală şi, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor.
2. În al doilea caz s-a obiectat faptul că întrega instituţie a renunţării la urmărirea penală este neconstituţională deoarece sintagma “interes public” din cuprinsul textului criticat este ambiguă, generatoare de corupţie, determină săvârşirea de infracţiuni pentru care legea prevede pedepse de cel mult 7 ani, favorizează infractorii în condiţiile în care organele de urmărire penală nu acţionează în mod serios în sensul strângerii de probe cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea infractorilor şi la determinarea celorlalte elemente ale infracţiunii, şi nu permite apărarea sau garantarea proprietăţii.

Curtea Constituţională a admis această excepţie prin Decizia nr. 23/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 240/2016.

Argumentele care au fost aduse în susţinerea acestei opinii se bazeaza pe faptul că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. în caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară. Având în vedere toate aceste argumente, în ceea ce priveşte sintagma “interes public” din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor. În soluţionarea cauzei, procurorul nu se poate îndepărta de conţinutul acesteia, realizând delimitări ce intră în competenţa puterii legiuitoare.

Concluzii

Ca urmare a ultimei decizii menţionate mai sus această instituţie a fost reformulată pentru ca dispoziţiile sale să intre în constituţionalitate. În cazul primei obiecţii este clar faptul că soluţia a fost de respingere deaorece Curtea Constituţională s-a pronunţat deja asupra acestei excepţii.

Legislaţia în vigoare s-a modificat prin O.U.G nr 18/2016 iar aceasta prevede că procurorii nu mai pot dispune soluţii de renunţare la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, care să nu fie supuse controlului şi încuviinţării instanţei judecătoreşti, întrucât competenţa lor a încetat din momemtul pronunţării Ordonanţei.