Audierea martorilor în procesul penal este o etapă importantă în constituirea opiniei judecătorului asupra cauzei. Trebuie să menţionăm faptul că declaraţiile martorilor sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor. Nu martorul constituie mijloc de probă în procesul penal, ci declaraţiia dată de el. Potrivit legislaţiei poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62 C.proc.pen., este vorba despre:

– organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor si obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii

– organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor

– organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege

– comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor.

Referitor la capacitatea de a fi martor, potrivit art.115 Noul C.proc.pen., orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.

Posibilitatea persoanelor, menţionate mai sus, de a fi martori au constituit motiv pentru invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, soluţionată prin Decizia nr. 198/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 496/2016.

Ce s-a motivat în susţinerea excepţiei?

Se arată că textul criticat nu îndeplineşte criteriul previzibilităţii, deoarece persoanele care au întocmit procese – verbale în temeiul art. 61 şi 62 din Codul penal, la care face referire textul criticat, sunt denumite generic “unele organe de constatare”, acestea fiind încadrate, potrivit art. 34 din Codul de procedură penală, la categoria “alţi subiecţi procesuali”, sub denumirea de “organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale”.

Prin contopirea celor două calităţi, de martor şi de organ special de constatare, se ajunge în situaţia în care, odată cu constatarea unor infracţiuni ce presupun restrângerea imediată a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, persoana care exercită o procedură coercitivă poate deveni martor, iar mărturia acesteia în cadrul procesului înlătură caracterul echitabil al acestuia.

Ce a susţinut Curtea Constituţională?

Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a) – c) din Codul de procedură penală sunt obligate să întocmească un proces – verbal despre împrejurările constatate. Curtea Constituţională apreciază că procesul – verbal întocmit în condiţiile prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală poate constitui “mărturie în acuzare”, organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de “martori” în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Din aceste motive, a respins ca neîntemeiată excepţia invocată mai sus.

Precizăm faptul că textul criticat oferă posibilitatea audierii persoanelor care întocmesc procese – verbale potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, aceasta constituindu-se, în egală măsură, într-o garanţie a exercitării dreptului acuzatului de a interoga martorii, expresie a exercitării dreptului la apărare şi implicit a prezumţiei de nevinovăţie, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil.