„Un dram de noroc face mai mult decât un car de minte.”  (Miguel de Cervantes) Sunt semeni printre noi cu care viața nu a fost așa de generoasă și din diverse motive au ajuns să fie incluse în categoria persoanelor asistate social. În viață, nebănuite sunt căile Domnului, astfel încât statul este bine să fie pregătit să acorde ajutorul cuvenit unor astfel de persoane cu care soarta nu a fost așa darnică.

În acest scop, s-au înființat direcțiile de asistență socială și protecție a copilului care asigură asistență socială pentru persoanele defavorizate, marginalizate, discriminate, cele vârstnice, persoanele singure și familiile aflate în dificultate, pentru adulții și copiii cu dizabilități sau pentru copiii abuzați, maltrați cu risc de abandon și pentru cei abandonați.

Ca regulă, aceste persoane sunt îngrijite în centre aflate la domiciliul sau reședința acestora, centre care sunt finanțate de la bugetele proprii ale județelor, ale sectoarelor din București, pe teritoriul cărora acestea funcționează.

Dacă aceste locații nu pot oferi persoanelor îngrijire și protecție, atunci ele pot fi transferate într-un centru aflat în altă unitate administrativ teritorială. Decontarea cheltuielilor dintre autoritățile administrației publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită și protejată.

Ce se întâmplă atunci când o direcție  generală de protecție socială și protecție a copilului solicită obligarea unui consiliu județean sau local sau a unei alte direcții generale de asistență socială și protecția copilului la suportarea cheltuielilor de întreținere pentru persoana care beneficiază de măsuri de protecție și se lovesc de un refuz? Problema apărută în practica instanțelor a fost generată de natura cauzei și competența de soluționare a unui astfel de litigiu.

ÎCCJ a fost chemată să dezlege această chestiune de drept în scopul creării unei practici unitare la nivelul instanțelor de judecată. ÎCCJ s-a pronunțat prin Decizia 13/2015 publicată în Monitorul Oficial 690 din 11 septembrie 2015.

Care au fost opiniile adoptate de instanțele de judecată cu privire la acest tip de litigii?

 Unele instanțe au considerat că aceste litigii au o natură civilă și competența de soluționare aparține în funcție de valoarea pretențiilor, judecătoriei sau tribunalului. Rațiunea pentru care au îmbrățișat acest punct de vedere se referă la faptul că s-a considerat că cererile de chemare în judecată au un obiect patrimonial, nefiind precedate de acțiuni în contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ sau pentru contestarea refuzului nejustificat al uneia dintre părți de soluționare în termenul legal a unei cereri pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim.

Aceste instanțe au considerat că nu poate fi atrasă competența instanțelor de contencios administrativ, deoarece legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care aceasta se aplică, adică doar pentru neemiterea în 30 de zile a deciziei sau a aprobării de plată pentru dispozitivele medicale solicitate de persoanele cu handicap și pentru nerezolvarea favorabilă a cererii de reducere cu 50% a taxelor pentru cazare și masă formulată de studentul cu handicap grav sau accentuat.

Potrivit celei de a doua opinii, alte instanțe au considerat că aceste cauze sunt litigii de contencios administrativ, iar competența de soluționare în primă instanță aparține tribunalelor. Argumentul acestora a fost că litigiile dintre două instituții ce aparțin autorităților publice nu îmbracă forma unor acțiuni în pretenții, pentru că obiectul creanței pretinse  izvorăște din legea privind finanțarea asistenței sociale.

Obiectul acestor acțiuni se referă la obligația pârâtului de a emite o hotărâre prin care să stabilească contribuția colectivității la finanțarea activităților de protecție a persoanelor defavorizate, adică să emită un act administrativ. Natura juridică a litigiului de a fi catalogat ca fiind de contencios administrativ este dată de obiectul cererii de chemare în judecată: refuzul nejustificat al autorității publice pârâte de soluționare a unei cereri cu privire la un drept pretins de autoritatea publică reclamantă sau de  executare a unui act administrativ.

  Ce a decis ÎCCJ?

Regula stabilită de legiuitor este că dacă persoana cu handicap este îngrijită într-un centru aflat în alt județ decât cel de domiciliu/reședință, atunci cheltuielile aferente trebuie decontate de bugetul consiliului județean/local în care persoana cu handicap asistată are domiciliul. ÎCCJ trebuie să stabilească ce natură au litigiile ce au ca obiect recuperarea cheltuielilor aferente îngrijirii persoanelor cu handicap și care este instanța competentă să le soluționeze.

ÎCCJ consideră că solicitarea conducătorului direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritorială în care persoana cu handicap își are domiciliul privind admiterea acesteia într-un centru rezidențial din alt județ decât cel de domiciliu este un act administrativ în baza căruia are loc decontarea cheltuielilor.

Faptul că legea contenciosului administrativ prevede că în acest tip de litigii persoana vătămată poate fi o altă persoană fizică sau juridică de drept privat, iar nu o autoritate publică, nu poate exclude incidența aplicării legii contenciosului adminstrativ în acest tip de litigii. Practic, conflictul dintre cele două autorități a fost generat fie din emiterea sau încheierea unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal sau de refuzul nejustificat de a rezolva o cerere cu privire la un drept sau la un interes legitim.

 Știrile juridice arată că cererea de chemare în judecată este precedată de o cerere de restituire a sumelor de bani ce trebuiesc decontate, cerere respinsă de autoritatea publică sau nesoluționată. Având în vedere că organele administrației publice locale au obligația de a stabili prin acte administrative contribuția colectivității la finanțarea activităților de protecție a persoanelor defavorizate, rezultă că obiectul acestor litigii izvorăște din lege, astfel încât acestea țin de sfera contenciosului administrativ.

  În concluzie, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii și a decis că litigiile ce au ca obiect acțiuni prin care o direcție generală de asistență socială și protecție a copilului obligă un consiliu local sau județean sau altă direcție generală de asistență socială și protecția copilului să suporte cheltuielile de întreținere pentru personalul care beneficiază de măsuri de protecție, sunt litigii ce țin de sfera contenciosului administrativ. Instanța competentă să le soluționeze în primă instanță este tribunalul.

Birocrația, bat-o vina!

Cred că această categorie de litigii are la bază birocrația excesivă care sufocă autoritățile române. Nesoluționarea unor cereri de care depinde soarta unor oameni sau refuzul de a deconta aceste costuri, cred că ar putea fi ameliorate prin eliminarea treptată a birocrației. În acest mod, cererile își vor găsi o rezolvare, iar instanțele nu ar fi sufocate cu acest tip de litigii.

Până la urmă,  „birocrația e un mecanism gigantic controlat de niște pigmei.”  (Honore de Balzac)