Primul impuls atunci când cineva aude de sintagma „societăți financiar-bancare” ar fi să se gândească că în această categorie se includ doar băncile. Primele activități de tip bancar au apărut încă din Antichitate când templele erau considerate de populație ca fiind un loc sigur de plasare a bunurilor. Astfel, contra unui mic profit, preoții luau în administrare bunuri de valoare. Tot în acea vreme se practica și împrumutul cu dobândă.

Primele bănci au apărut în Grecia și Roma antică în secolele VII-VI î.Hr. Ele au luat naștere în scopul de a combate camăta în cetățile grecești. Aceste bănci publice aveau atât rol bancar, cât și de strângere a impozitelor și puteau bate monedă. Cea mai veche bancă din lume a fost considerată a fi Banca Monte dei Paschi înființată în 1472. În Europa, sistemul bancar a luat avânt o dată cu emiterea banului pe hârtie de către Banca Veneției în 1637.

În România legiuitorul a folosit în numeroase acte normative sintagma „societăți financiar-bancare”, fapt ce a generat nedumeriri cu privire la categoria entităților care fac parte din această categorie. Pentru a clarifica cine intră în această categorie a fost sesizată ÎCCJ pentru a stabili dacă în acest grup intră instituțiile financiare, inclusiv cele financiare nebancare care sunt constituite ca societăți comerciale pe acțiuni la care statul este acționar unic sau majoritar.

Caz practic

În 5 aprilie 2013, reclamantul Fondul local de Garantare X – Filiala IFN S.A. a chemat în judecată pârâții Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi din județul X și a solicitat instanței să anuleze încheierea din 18 martie 2013 emisă de Curtea de Conturi, Decizia din 4 ianuarie 2013 a Camerei de Conturi și raportul de control din 7 decembrie 2012.

În perioada 4-7 decembrie 2012, auditorii publici externi din Camera de Conturi din județul X au efectuat un control la reclamant și, în urma acestuia, a fost întocmit raportul din 7 decembrie 2012. Cu ocazia acestui control au fost constatate abateri de la legalitate cu privire la modul de acordare a remunerației lunare a directorului general și a indemnizațiilor acordate membrilor consiliului de administrație în perioada 2009-2011, modul de încadrare a cheltuielilor cu personalul.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului. Împotriva sentinței pronunțate de tribunal reclamantul a declarat recurs, și a solicitat admiterea acestuia, motivat de faptul că reclamantul are ca acționar majoritar statul român și nu face parte din categoria societăților financiar-bancare, astfel încât nu îi sunt aplicabile constatările Camerei de Conturi. Reclamantul a susținut că este o persoană juridică de drept privat, iar activitatea fondului se referă la activități auxiliare intermedierilor financiare. Filiala din județul X a fost înființată în baza legii 31/1990 pentru a efectua acte și fapte de comerț.

Activitatea Fondului local de Garantare X – Filiala IFN S.A. se constituie din emiterea de garanții și asumarea de angajamente pentru garantarea creditelor și a altor instrumente de finanțare care pot fi obținute de întreprinderile mici și mijlocii.

Reclamantul consideră că legiuitorul l-a exceptat din categoria societăților financiar-bancare, deoarece activitatea sa este reglementată și supravegheată de bănci și instituții financiar nebancare care se află sub controlul BNR. Practic, se consideră a fi  instituție financiar nebancară care, ca și instituțiile de credit, sunt supravegheate de BNR. În plus, Fondul local de Garantare X – Filiala IFN S.A. este înregistrat la BNR. Se specifică faptul că instituțiile financiare nebancare trebuie să îndeplinească condițiile impuse de BNR cu privire la capitalul minim, calitatea acționarilor, organizarea contabilității și a auditului intern.

Știrile juridice arată că reclamantul consideră că în situațiile sale financiare nu apar conturi din care să rezulte realizarea de venituri din subvenții, finanțări, alocații bugetare cu destinație specială aprobate prin hotărîri ale Guvernului. Astfel, se susține că acesta are calitatea de societate comercială pe acțiuni și este o instituție financiar nebancară. Toate cheltuielile cu personalul au fost aprobate prin Hotărârea Adunării Generale a acționarilor.

În plus, reclamantul nu s-ar încadra în niciuna dintre categoriile de entități cărora li se aplică legile privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru că personalul reclamantului nu este plătit de la bugetul de stat, ci din veniturile societății. Entitatea nu a primit subvenți, alocații pentru cheltuielile de personal, deoarece este o societate comercială pe acțiuni și nu are personal care să ocupe funcții de demnitate publică sau asimilate acestora și nici personal care să fie considerat funcționar public. Întreg personalul reclamantului lucrează în baza unor contracte individuale de muncă și nu este numit prin acte administrative, așa cum se procedează pentru funcționarii publici.

Curtea de Conturi a susținut că reclamantul face parte din categoria societăților financiar-bancare în care se mai încadrează și regiile autonome, societățile, companiile naționale, societățile comerciale la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar unic sau majoritar și filialele acestora. Or, reclamantul este o persoană juridică organizată ca o societate comercială pe acțiuni unde statul este acționar majoritar.

Ce a decis ÎCCJ?

ÎCCJ s-a pronunțat prin Decizia 17/2015 care a fost publicată în Monitorul Oficial 503 din 8 iulie 2015. ÎCCJ a constatat o practică neunitară la nivelul instanțelor de judecată cu privire la includerea în categoria societăților financiar-bancare a anumitor entități.

Astfel, unele instanțe au considerat că în categoria societăților financiar-bancare sunt incluse instituțiile financiare, cele financiare nebancare și societățile bancare. Alte instanțe au susținut că societățile financiar-bancare se referă exclusiv la societăți bancare, nu și la instituții financiar nebancare.

Noutățile legislative arată că legiuitorul în textele de lege nu a făcut nicio diferență după forma de constituire sau după eventuala participație a statului la constituirea societății financiare, astfel încât se consideră că textul de lege trebuie interpretat ca referindu-se la instituțiile financiare în general.

În concluzie, analizând prevederile legale, ÎCCJ a decis că sintagma „societăți financiar-bancare” se referă la instituții financiare, inclusiv la instituțiile financiare nebancare constituite ca societăți comerciale pe acțiuni la care statul este acționar unic sau majoritar.

Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem!

Deși acesta este unul dintre principiile de drept care au fost transmise încă de pe vremea romanilor, totuși sunt cazuri, ca cel de față, în care ÎCCJ este chemată să stabilească modul de interpretare al unui text de lege, fapt ce atrage după sine o serie de consecințe legale pentru cei implicați.

Mulți se întreabă de ce ÎCCJ decide într-un anumit fel, fapt ce îi afectează direct. Răspunsul ni l-a dat încă din Antichitate Epictet: „nici linia dreaptă nu are nevoie de îndreptare, nici justiția de justificare.”