Vă mai amintiţi de românii care, acum trei decenii, treceau Dunărea înot spre graniţa iugoslavă, în căutarea libertăţii? Chiar dacă fugarul era suficient de dibaci pentru a nu fi răpus de focul mitralierelor grănicereşti, persista riscul neacordării dreptului de azil. Acceptarea vremelnică pe teritoriul vecinilor sârbi era un succes, dar nu garanta şi statutul de refugiat primit din partea americanilor sau canadienilor.

Acum, a devenit România o ţară ţintă pentru solicitanţii de azil. Nu pentru că aici ar curge lapte şi miere (cel puţin, nu încă!), ci pentru că noi oferim un bun popas în drumul către ţările plăcute căutătorului de belşug. Altfel, libertate este şi la noi, inclusiv libertatea de-a face foamea!

HG 471/2014 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii 122/2006 privind azilul în România, aprobate prin HG 1251/2006 a văzut lumina tiparului în “Monitorul Oficial” nr. 437/2014.

Potrivit Legii 122/2006, statutul de refugiat se recunoaşte, la cerere, cetăţeanului străin care, în urma unei temeri întemeiate de a suferi o persecuţie pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un grup social, se află în afara ţării de origine şi nu poate să se reîntoarcă ori nu mai doreşte protecţia ţării în cauză.

Statutul de refugiat poate fi recunoscut şi pentru persoana fără cetăţenie care, aflându-se în afara ţării în care-şi avea reşedinţa obişnuită, nu mai poate sau nu mai doreşte să se întoarcă acolo, din motive similare celor expuse.

Pentru a stabili dacă există sau nu persecuţie şi pentru a fi recunoscut, în consecinţă, statutul de refugiat, autorităţile competente trebuie să aibă în vedere faptele şi actele care sunt îndeajuns de grave (prin natura lor, din pricina includerii într-o practică sistematică şi din cauza recurenţei), încât să constituie o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului.

Accesând Hotărârea Guvernului 471/2014 pe orice portal de legislaţie gratuită, aflăm că, de acum, între motivele de persecuţie (rasa, religia, naţionalitatea, opinia politică) şi actele de persecuţie trebuie să existe o legătură. În practică, unii fugari se autovictimizează doar pentru a scăpa de rigorile legilor penale sau pentru a fi primiţi într-o ţară unde, în opinia lor, se trăieşte mai bine. Dar şi mai mulţi sunt cei care au suportat, în patria-mamă, abuzurile unor regimuri dictatoriale!

Actele şi faptele de oprimare pot fi considerate persecuţie fie că motivele de persecuţie sunt reale, fie că sunt invocate variate pretexte de către persoanele sau grupurile ce exercită prigoana.

Actele de persecuţie îmbracă diferite forme! Aici se încadrează violenţa (fizică, psihică, sexuală), măsurile discriminatorii (legale, administrative, poliţieneşti, judiciare), acuzarea sau pedeapsa disproporţionată ori discriminatorie, imposibilitatea rejudecării ca urmare a unei pedepse discriminatorii sau disproporţionate. Tot aici intră actele de discriminare a femeilor, precum şi abuzurile sau actele de discriminare privindu-i pe copii.

Motivele de persecuţie sunt de o mare diversitate! Exemple: rasa, descendenţa, apartenenţa la un grup etnic. În privinţa religiei, persecuţia poate veni prin orientarea victimei către credinţele neagreate într-o ţară sau comunitate. În cazul conceptului de naţionalitate, pricina de persecuţie poate fi apartenenţa la un grup determinat printr-o anume identitate culturală, etnică sau lingvistică, prin originile geografice sau prin relaţia întreţinută cu populaţia altui stat.

România este, azi, un exemplu de bună ocrotire a drepturilor minorităţilor naţionale. Din nefericire, sutele de mii de români din ograda altor state nu beneficiază de posibilităţi identice de conservare a propriei identităţi. Mai atent la problemele interne, statul român n-a fost întotdeauna grijuliu cu soarta minorităţilor româneşti, nici măcar atunci când li s-au negat dreptul elementar de a folosi, la şcoală, graiul strămoşesc!

Cine cunoaşte drama ostracizării şi a suferinţei pentru idealul naţional, înţelege limpede cuvintele lui Grigore Vieru: “Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu o viaţă întreagă am visat să trec Prutul”.

Statul… Asupritor sau ocrotitor?

Agenţii de persecuţie principali pot fi statul, partidele sau organizaţiile care-l ţin sub control ori agenţii neguvernamentali, dacă statul şi organizaţiile care se află la conducerea sa nu-s capabili (ori nu doresc) să asigure protecţie împotriva persecuţiei sau când aceştia îşi asumă ori îngăduie abuzurile agenţilor neguvernamentali.

Dacă anterior se vorbea despre agenţi de persecuţie, HG 471/2014 aduce în discuţie şi agenţii de protecţie. Astfel, s-a introdus prevederea că la analiza situaţiei solicitantului de azil, autoritatea competentă (Inspectoratul General pentru Imigrări) va lua în considerare existenţa posibilităţii asigurării, în ţara de origine, a protecţiei împotriva persecuţiei.

Să sperăm că această nouă prevedere nu va deveni un bun pretext pentru soluţionarea negativă a cererilor unor oameni disperaţi, realmente oprimaţi în ţara de baştină. Statistic, doar 161 dintre cele 2511 cereri de azil avansate statului român primeau recunoaşterea statutului de refugiat, în 2012. “Consolarea”? Există state şi mai puţin generoase!

Vă întrebaţi cine-ar vrea să primească ocrotire în România? Majoritatea străinilor care cer azil statului român provin Magreb. Un lucru e sigur: dacă au fugit, cumva, din pricina impozitelor, ştirile din fiscalitatea autohtonă i-ar putea face să cugete că meseria de român e tare complicată!

Se apreciază că în statul de provenienţă, apărarea împotriva persecuţiei sau a riscului de prigoană poate fi asigurată cu condiţia să fie dispusă de către stat, partide sau organizaţii, inclusiv organizaţiile internaţionale, care controlează statul sau o parte importantă din teritoriul său. Dar degeaba e dispusă ocrotirea, dacă nu-i eficientă. Sau dacă nu impresionează pe nimeni!

Aşadar, protecţia împotriva persecuţiei sau a riscului de oprimare trebuie să fie efectivă. Să nu fie vremelnică! Există o astfel de protecţie atunci când agenţii de protecţie iau măsuri rezonabile pentru a împiedica persecuţia şi există un sistem juridic care să permită descoperirea, urmărirea şi sancţionarea actelor ce constituie persecuţie iar solicitantul are acces la ocrotire!

Ion Raţiu spunea: “voi lupta până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul de-a nu fi de acord cu mine”. Când majoritatea liderilor lumii vor avea concepţii similare privind libertatea în manifestare şi-n cugetare, Terra va deveni un loc mai prietenos, mai sigur. Sub multe măşti tolerante se ascund, însă, hidoase chipuri dictatoriale.

Culmea, unii cer toleranţă doar pentru a putea, mai târziu, să devină asupritori! Persecuţia va fi mereu în floare, acolo unde, oficial, există democraţie, dar lipseşte… libertatea de exprimare!