Anul 2014 se anunţă promiţător, cel puţin în ceea ce priveşte noutăţile legislative. Noul Cod Penal şi Noul Cod de Procedură Penală, aşa cum ne sunt prezentate astăzi, într-o haină nou-nouţă, se zbat să cucerească situaţiile ivite în practică, neacoperite încă de către legile anterioare.

Noul Cod de Procedură Penală, publicat în Monitorul Oficial în 15 iulie 2010, vine, aşadar, cu o nouă perspectivă asupra procedurii camerei preliminare, asupra sancţiunilor procesuale, asupra măsurilor preventive şi lista poate continua.

Cele patru măsuri preventive (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă), aflate “la putere” în timpul Codului de Procedură Penală din 1969 au fost regândite şi înmulţite. În consecinţă, legiuitorul a hotărât ca în actuala reglementare măsurile preventive ce pot fi luate asupra unei persoane în privinţa căreia există probe sau indicii temeinice că ar fi săvârşit o infracţiune sunt: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă.

Dintre toate acestea, vom poposi în casa arestului la domiciliu, pentru a-i asculta povestea. El păşeşte timid pe meleagurile noastre, însă dornic de a aduce schimbare. Dacă schimbarea va fi în bine sau în rău sau dacă organele abilitate sunt pregătite să pună în aplicare o astfel de măsură numai viitorul o poate demonstra. Deocamdată, vom analiza conţinutul acestei măsuri şi regulile ce o guvernează.

În conformitate cu art. 221 din Noul Cod de Procedură Penală, măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată. Reglementarea sa în Noul Cod de Procedură Penală se regăseşte în articolele 218-222.

Condiţiile de aplicare ale arestului la domiciliu

Potrivit art. 202, alin. 1 din Noul Cod de Procedură Penală, înainte de a fi dispusă o măsură preventivă, deci inclusiv arestul la domiciliu, se stabileşte dacă măsura este necesară în scopul asigurării bunei-desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. În plus, arestul la domiciliu se dispune numai  dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că  persoana în cauză a săvârşit o infracţiune.

Pe lângă suspiciunea rezonabilă  că inculpatul a săvârşit o infracţiune, art. 223 din Noul Cod de Procedură Penală prevede, în plus, necesitatea existenţei unor situaţii precum:

• Inculpatul a fugit sau s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte. Cu alte cuvinte, după ce inculpatul a fugit sau s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la  judecată, el va fi prins şi adus acasă. Însă, dacă el a facut pregătiri pentru a fugi sau a se ascunde nu poate urzi în continuare astfel de planuri, chiar dacă se află în arest la domiciliu? Răspunsul este bineînţeles afirmativ. Cu toate acestea, chiar dacă inculpatul poate să încerce să fugă din nou, pentru a se sustrage de urmărire sau judecată, ştim cu toţii că „paza bună trece primejdia rea”. Întrebarea este: dispunem de o pază atât de bună?

• Inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor sau un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament. Doar că, de cele mai multe ori, inculpatul arestat la domiciliu nu locuieşte singur, ci alături de el mai locuiesc şi alte persoane din familie. Aceste persoane îl pot ajuta să se îndrepte sau, din contră, îl pot ajuta să influenţeze un alt participant sau să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloacele materiale de probă. Întradevăr în această situaţie am putea considera că inculpatul „a determinat o altă persoană să aibă un astfel de comportament”, însă există posibilitatea ca persoana respectivă să adopte singură o astfel de conduită, crezând că astfel îl va ajuta pe inculpat. De ce să privim astfel lucrurile? E simplu. Pentru că de regulă fiecare situaţie este ca o sabie cu două tăişuri şi trebuie luate în calcul toate posibilităţile.

• Inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta. Curat-murdar! Dar oare va fi lesne de descoperit o astfel de înţelegere frauduloasă în situaţia în care ea se va realiza acasă la inculpat?

• Există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Prevederile se referă numai la infracţiunile săvârşite cu intenţie nu şi la cele săvârşite din culpă. Însă dacă inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni sau deja a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, măsura preventivă a arestului la domiciliu mai este suficientă? Se va mai obţine efectul scontat? Nu este, oare, o măsură prea blândă?

Asupra necesităţii aplicării arestului la domiciliu, art. 218 Cod Proc. Pen. prevede că măsura nu trebuie să fie numai necesară, ci şi suficientă, în funcţie de gradul de pericol social al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.

Când nu se dispune arestul la domiciliu?

Potrivit art. 218 alin. 3 din Noul Cod de Proc. Pen., măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare. Precizarea este binevenită, întrucât nu se poate dispune arestul la domiciliu faţă de o persoană care a săvârşit abuzuri sau violenţe asupra membrilor familiei, în caz contrar dispărând chiar scopul preventiv al măsurii. De asemenea, dacă inculpatul a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare înseamnă că acesta poate ticlui uşor o metodă prin care să se sustragă de la executarea măsurii. Nu putem însă să nu ne întrebăm ce se întâmplă cu infracţiunile contra vieţii ori contra securităţii naţionale sau cu infracţiunile de trafic de arme, care sunt deosebit de periculoase şi care insuflă o teamă şi o indignare generală? De ce nu se numără şi aceste infracţiuni printre cele prevăzute cu titlu de excepţie? Nutrim totuşi speranţa că practica judiciară se va îndrepta în sensul neaplicării arestului la domiciliu, acolo unde există suspiciunea că a fost comisă o infracţiune gravă (de pildă, o infracţiune contra vieţii), acoperirea legală găsind-o chiar în alin. 2 al art. 218 referitor la  gradul de pericol social al infracţiunii.

 Drepturi şi obligaţii ale inculpatului

Drepturi: Potrivit art. 83 C. Proc. Pen., în cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi: dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că, dacă refuză să dea declaraţii, nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă juridică obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română, dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale şi alte drepturi precum dreptul de a încunoştinţa, imediat după reţinere, personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura  să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată despre luarea măsurii reţinerii şi locul unde este reţinută.

Dacă persoana reţinută nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa  sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze  de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de organizaţii. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situaţiile cu privire la dispunerea măsurii preventive faţă de această categorie de persoane (art. 210, C. Proc Pen).

De toate aceste drepturi beneficiază şi arestatul la domiciliu.

Astfel, potrivit art. 218 alin. 4 Cod Proc. Pen. persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. 1 şi 2, precum şi dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.

Obligaţii: Potrivit art. 221 alin. 2, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:

• Să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, ori de câte ori este chemat;
• Să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar;

Pentru a da o notă pozitivă acestor dispoziţii, reţinem cele spuse de Baltasar Gracian: „capacităţile se dezvoltă şi se arată din ce în ce mai mult, cu fiecare sarcină nouă primită” sau mai concret cu fiecare obligaţie impusă.

În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.

De asemenea, potrivit art. 221 alin. 3, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau  instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Aşadar, purtarea unui dispozitiv care să permită localizarea inculpatului nici măcar nu reprezintă o măsură obligatorie, organul judiciar având doar facultatea de a dispune ca, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Şi dacă ar fi „să plecăm urechea” la zvonuri, s-ar zice că nici nu dispunem de prea multe dispozitive de acest gen.

Un sistem bine pus la punct în aceste privinţe să existe oare doar în filmele americane? Sau el există şi în statele care ne-au inspirat? Ce-i drept, sunt şi alte state europene care nu folosesc dispozitivele de supraveghere. Atunci cum va fi supravegheat inculpatul? Sarcina a căzut pe umerii poliţiştilor, care trebuie să-l verifice pe inculpat şi să vegheze la respectarea măsurii. Dar cum? Un poliţist pentru fiecare arestat la domiciliu? Nici asta nu-i posibil, spun autorităţile!

Potrivit art. 221, alin. 10 C. Proc.Pen., pentru supravegherea respectării arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta. În consecinţă, fiind singura dispoziţie categorică în acest sens, trebuie să ne mulţumim deocamdată cu această modalitate de supraveghere.

 Părăsirea imobilului

1. Permisiunea de a părăsi imobilul. Potrivit art. 221 alin. 5 C. Proc Pen., pe durata măsurii arestului la domiciliu, inculpatul poate părăsi imobilul pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora. Aceasta nu este însă singura excepţie.

Pentru că, ştiţi cum se spune: „Nu trăi în trecut, nu visa la viitor, concentrează-ţi toate eforturile în prezent” (Buddha).

Aşadar, inculpatul poate face o cerere scrisă şi motivată, prin care să solicite permisiunea de a părăsi imobilul. La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de camera preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.

Inculpatul poate merge aşadar la muncă, la şcoală sau la alte programe de dezvoltare personală, întocmai ca un om liber, întrucât aceste activităţi nu contravin scopului măsurii. El trebuie doar să ceară permisiunea pentru a face aceste lucruri. Căci nu degeaba se spune: „cere şi ţi se va da”.

2. Părăsirea imobilului fără permisiune. Aşa cum menţionam mai sus, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor care îi revin, măsura poate fi înlocuită cu arestarea preventivă.  Totuşi, art. 221 alin. 7 C. Proc. Pen. ne spune că în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza. De pildă, în cazul în care inculpatul trebuie să se prezinte de urgenţă la medic.

Durata arestului la domiciliu

În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile. Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.

În cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat.

În concluzie, aplicarea arestului la domiciliu poate conduce la scăderea numărului de persoane aflate în închisoare şi, implicit, la reducerea cheltuielilor efectuate în perioada de arest. Bineînţeles măsura ar trebui aplicată doar în cazul săvârşirii infracţiunilor minore, cu un grad redus de pericol social. Observăm, însă, că a şi început să plouă cu cereri prin care se solicită înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu. Iar fără a subestima niciodată operativitatea şi eficienţa organelor abilitate, ne întrebăm totuşi dacă suntem pregătiţi să facem faţă aplicării şi, mai ales, supravegherii executării acestei măsuri.