Cine nu munceşte nici nu greşeşte! În instanţele româneşti se munceşte din greu, fiindcă în ultima vreme apetitul pentru justiţie al românului a sporit, asemenea interesului pentru noutăţile legislative.

Nu vom vorbi însă, acum, despre judecăţile „strâmbe” în urma cărora se ajunge până la CEDO. Ci despre erorile mărunte, cum ar fi o cifră sau un număr în plus, într-o hotărâre a instanţei.

Cum se remediază? Când şi cine poate cere rectificarea? Iată întrebările ce vor primi răspuns!

E teribil de frustrant când, după ce-ai consumat timp, energie şi bani de-a lungul unui dificil litigiu, remarci cu stupoare că deşi în hotărâre ţi-au fost acordate drepturile cerute, ţi-a fost stâlcit numele ori a fost omis un important capăt de cerere (caz aparte, în care se aplică procedura completării).

Îndreptarea oricăror erori materiale, cum ar fi cele privind numele părţilor, calitatea acestora, susţinerile lor sau calculele matematice (cum ar fi cuantumul exact al unei indemnizaţii câştigate), care intră în alcătuirea hotărârilor sau a încheierilor instanţelor din România sunt remediate la cerere sau din oficiu, la constatarea lor.

Aşa spune art. 442 din Codul de procedură civilă!

 

Eroare de judecată? Eroare materială?

Insanţa va îndrepta erorile constatate sau sesizate printr-o încheiere elaborată în camera de consiliu!

Sătule de drumurile istovitoare prin sălile cu „paşi pierduţi”, părţile solicitante ar dori de multe ori ca îndreptările erorilor materiale să fie realizate în lipsa lor. Aşa se vor petrece lucrurile ori de câte ori instanţa va considera că prezenţa părţilor nu-i de ajutor, actele anexate la dosar fiind mai mult decât suficiente.

Încheierile pronunţate în scopul remedierii erorilor materiale nu vor putea fi supuse altor căi de atac decât hotărârea principală, cea a cărei corectare a fost solicitată!

Totuşi, nu trebuie să confundăm menţionarea greşită şi incidentală a unor date (nume, cantităţi, dimensiuni, adrese etc.) cu erorile severe de logică judiciară de la care porneşte interpretarea defectuoasă a legii şi, pe cale de consecinţă, elaborarea unei hotărâri judecătoreşti greşite în esenţă.

Vorbim numai despre greşeli de formă, nu şi de fond!

 

O retrocedare cu bucluc…

Doamna Theodorescu, de pildă, s-a luptat ani de zile în instanţă cu municipalitatea pentru a-şi recupera imobilul preluat abuziv de către autorităţi în momentul în care, fiind în vizită la fiica sa din Venezuela, a decis să nu mai revină în ţară, după expirarea vizei de şedere.

De întors s-a întors, până la urmă, dar după ani mulţi de trai printre străini. Între timp s-a schimbat regimul, România devenind o ţară cu pretenţii de stat de drept.

Chiar şi aşa doamna Theodorescu a pierdut ani de zile prin instanţe pentru a-şi recupera casa clădită de bunicii săi, care a avut, în tot acest timp, destinaţia de notariat, grădiniţă, dispensar.

Vreo 2-3 ani după evenimentele din 1989, semeţul edificiu, aflat pe atunci în degradare, a fost un refugiu al celor aflaţi la periferia societăţii, loc în care oameni dubioşi îşi administrau substanţe interzise ori puneau la cale furtişaguri.

Cu toată părerea de rău pentru chiriaşii sărmani ce fuseseră instalaţi de-o vreme în clădirea sumar renovată, doamna Theodorescu îşi dorea s-o recapete. Dorea să-şi petreacă ultimii ani ai unei zbuciumate vieţi în casa în care s-a născut. Firească dorinţă! Dar doamna Theodorescu a trebuit să umble ani de zile prin instanţe, căutând să beneficieze de justiţie.

La cei 83 de ani ai săi, nu s-ar fi putut afirma că doamna Theodorescu era prietenă la cataramă cu tehnologia. De obicei, când avea nevoie să afle ce noutăţi legislative au mai apărut în materie de retrocedări sau când avea trebuinţă de informaţii de pe portalul instanţelor, îi cerea ajutorul nepoţelului său, Jenel.

Jenel, un adolescent cam răzgâiat, cam rebel, naviga prin oceanul virtual cu toate pânzele sus! Dar era cam greu de urnit de la jocurile sale pe computer, constând în interminabile bătălii cu monştri nemiloşi.

Nu treceau 2-3 zile şi bătrânica voia să mai afle câte ceva de pe internet, deranjându-şi nepotul de la jocuri. E drept, o mai ajuta câteodată şi fiica sa, mama lui Jenel, care, atentă cum era la orice noutăţi în contabilitate, îşi asigurase accesul la un program legislativ de performanţă.

Într-o dimineaţă de toamnă, după ce revenise din staţiune în ajun, bunicuţa se trezi din somn cu sentimentul că un lucru extraordinar avea să se-ntâmple. Că toate cheltuielile şi toată osteneala aveau să-i fie compensate. Aşa că-şi deranjă nepotul, care începu să vocifereze, acuzând că-i trezit “cu noaptea-n cap” (deşi era ora 9:30).

Portalul instanţelor le rezervă o surpriză… Câştigaseră procesul! În sfârşit, familia nu va mai locui cu chirie. Iar Jenel, care va abandona patima jocurilor video din pricina cine ştie cărei codane, va avea şi el unde să-şi înjghebeze un cămin.

Bătrâna şi ultracentrala casă revendicată era cât trei-patru apartamente “comuniste”. Avea şi-o curte vastă, în care puteai întoarce simultan două tractoare cu remorcă. Doamna Theodorescu ştia pe deasupra suprafaţa imobilului, prin preajma căruia trecea zilnic.

Dar mai era ceva care o nemulţumea şi chiar o îngrijora.

În prezentarea pe scurt a soluţiei emise la Curtea de Apel, doamna Theodorescu identificase câteva erori. Chiar şi fără ochelari, recurenta a remarcat că slujbaşul ce redactase textul îi fixase un nou nume, prin eliminarea unei litere. În hotărâre o chema “Teodorescu”.

Curând constată că aceasta nu era totul! Tocmai fusese pusă în posesia clădirii spitalului din vecinătate, întrucât era greşit redactat şi numărul imobilului. Era indignată. Doar adăugase la dosar toate copiile după actele de proprietate!

Se frământa gândind la ceea ce va urma. Se săturase de instanţe ca de mere pădureţe şi-i era teamă că nu va mai apuca să se vadă repusă în drepturi.

Alţi cunoscuţi aflaţi într-o situaţie asemănătoare se mutaseră de mult în casele recuperate! Chiar aşa ghinion să aibă?! Îi venea să plângă de obidă că nu se putuse să fie şi la dânsa totul în ordine.

Tocmai când începuse o nouă serie de lamentări şi după ce Jenel încercase zadarnic s-o încurajeze, sună şi avocatul.

Mai exista încă o eroare în hotărâre. La suprafaţa grădinii era o cifră greşită. Sigur vreun funcţionar de-al instanţei fusese în chefuri în ajunul alcătuirii hotărârii… Altfel nu se explica!

Deşi avocatul încerca s-o liniştească, doamna Theodorescu îşi făcea 1000 de gânduri.

 

Cererea de rectificare

A doua zi, după trezire, bătrânica trebui să recunoască că, într-adevăr, noaptea e un sfetnic bun iar avocatul are dreptate. Cel mai important era că i se dăduse câştig de cauză, în recurs. Nu avea să apară o gaură-n cer numai fiindcă completul urma să se întrunească iarăşi, pentru a repara greşelile materiale strecurate în hotărâre.

Jenel trebui să tasteze grabnic, dar fără greşeală, tot ce i-a dictat doamna Theodorescu. Era şi interesul său, până la urmă!

Doamna Theodorescu îl motiva repetându-i întruna că: “ţie-ţi rămâne casa, că eu nu iau nimic cu mine”. Nu prea avea el vârsta propice patimii proprietăţilor imobiliare, dar măcar n-aveau să mai umble din casă-n casă, pentru a stabili unde era chiria mai avantajoasă.

Până la urmă, fiind o solicitare a cărei soluţionare se efectuează în condiţii caracterizate de lipsa contradictoriului, era de aşteptat să beneficieze de-o rezolvare rapidă.

Se stabilise fără dubii şi-n mod irevocabil dreptul de proprietate al doamnei Theodorescu, atât asupra casei cât şi asupra terenului. În baza documentelor aflate la dosar, instanţa avea să se întrunească spre a emite o încheiere de rectificare.

Trebuie precizat că, de regulă, o solicitare vizând îndreptarea unei hotărâri se poate efectua în orice moment, chiar dacă, practic, a trecut vreme lungă de la data pronunţării. Aici însă îndreptarea avea să se facă la scurtă vreme!

În fond, doamna Theodorescu se temea în zadar de mari complicaţii suplimentare. Cererea de îndreptare a erorii materiale nu se face altundeva decât la instanţa ce a emis hotărârea şi nu se realizează prin vreo cale de atac, ci la simpla solicitare scrisă venită din partea părţii interesate. O nimica toată, pentru un veteran al colindatului prin judecătorii şi tribunale!

La formularea cererii scrise de corectare a erorilor din hotărârea judecătorească, doamna Theodorescu n-a uitat să-şi indice numele complet, adresa de domiciliu, obiectul şi motivele cererii, fără a omite nici să se semneze şi să precizeze numele instanţei căreia-i era destinată cererea.

Par lucruri banale. Poate tocmai de aceea solicitanţii le neglijează atât de des, în practică!

Bătrânica a ataşat cererii şi înscrisurile prin care instanţa putea verifica numaidecât veridicitatea celor sesizate. Cu vasta sa experienţă prin instanţe, ştia că-i bine să le pui tot ce trebuie la dispoziţie (actele), chiar dacă ştii că un anume înscris e deja în dosar.

Nimeni nu-i fără de greşeală! Nici măcar ambiţioasa doamnă Theodorescu. Cum îi plăcea să se ţină la curent cu noutăţile legislative, aflase câte ceva şi despre OUG 80/2013 (cea privind taxele judiciare de timbru).

Totodată, era convinsă că solicitările de îndreptare a erorilor erau nesupuse taxelor de timbru! Nu voia să accepte că, între timp, s-au făcut mai multe lucruri spre a înlesni nu accesul la justiţie ci… uşurarea buzunarelor justiţiabilului. Doamna Theodorescu o ţinea una şi bună, chiar şi-n faţa avocatului: ea nu trebuia să achite vreo nouă taxă de timbru!

Bunicuţa jurisconsult argumenta că solicitarea sa intra în categoria celor exceptate de la plata taxei de timbru şi, prin urmare, Jenel „nu va răbda două zile fără subvenţia de shaormă”, pentru a fi achitaţi cei 20 de lei pretinşi de domnul avocat.

20 de lei pentru a-ţi recupera o  avere răpită samavolnic? Nu era un sacrificiu prea mare! Anii pierduţi prin instanţe de către reclamantă contau enorm. Acum nu mai voia să facă sau să dea nimic în plus!

 

Cum s-a rezolvat?

Cu eforturi supraomeneşti, avocatul încerca să-şi convingă clienta că deşi litigiul său debutase cu ani în urmă şi implicit se supunea vechii proceduri civile, nu putea fi evitată plata taxei de timbru aferentă cererilor de îndreptare a erorilor materiale, fiindcă solicitarea sa era de dată consecventă ivirii OUG 80/2013. Dar bunicuţa nu ceda!

Obosit să combată încăpăţânarea doamnei Theodorescu, avocatul făcu un compromis cu sine însuşi. Deşi era mai zgârcit decât orice scoţian, achită taxa de timbru din buzunarul propriu. Nici Jenel şi nici şaormeria n-aveau să iasă-n pagubă. Cu atât mai puţin bătrânica!

Două luni mai târziu bunica intra triumfal pe uşile casei sale clădită robust, în stil neobaroc. Lupta sa prin instanţe părea la un moment dat similară şarjelor întreprinse de Don Quijote împotriva morilor de vânt. Însă ea învinsese!

La rândul său, Jenel, ca un Sancho Panza postmodern, intra acum pentru prima oară în imobilul pe care-l va moşteni. Pentru el, bunica era deja un model de perseverenţă demn de urmat în dezvoltarea personală.

După crâncena luptă dată-n justiţie doamna Theodorescu rămăsese cu obiceiul de a consulta periodic noutăţile legislative, în vreme ce (minune mare!) Jenel îşi abandonase combatanţii virtuali, devenind interesat de legislaţia retrocedărilor şi visând la viitoarea sa carieră… de avocat!