Iarăşi plouă abundent… cu ordonanţe de urgenţă! Nici măcar schimbarea legislaţiei insolvenţei nu a fost hărăzită să se desfăşoare în linişte şi bună chibzuinţă, fiindcă acest lucru s-a înfăptuit tot printr-o ordonanţă de urgenţă, lucru ce nu se împacă de minune cu articolul 115 din legea fundamentală şi nici cu vechiul principiu al separării puterilor în stat.

Reprezentaţii Uniunii Judecătorilor susţin vehement ideea necesităţii unui control al ultimelor modificări legislative privind insolvenţa, prin prisma constituţionalităţii. Şi au dreptate! Pentru ce mai avem un Parlament, şi încă unul supradimensionat (la o ţară a cărei populaţie scade vertiginos) dacă nu-l punem să dezbată, să delibereze, să-şi facă treaba?!

Guvernul pare să fi uitat că nu el este exponentul puterii legislative! Acum nu că Parlamentul, în componenţa sa actuală, ar fi cu totul demn de ridicat în slăvi, dar avem totuşi o Constituţie unde se precizează că Guvernul, reprezentând puterea executivă, poate adopta ordonanţe de urgenţă doar în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi întârziată, având obligaţia de a motiva toată pripeala manifestată.

De motivat, se motivează întotdeauna urgenţa adoptării, înşirând cuvinte golite de conţinut, dar uităm că graba strică treaba şi că, în privinţa legilor noi, trebuie să gândeşti de 10 ori şi să aprobi o dată… şi bine!

 

Noutăţi la orizont, în materie de insolvenţă!

Cum să nu existe un munte de prevederi legislative alcătuite anapoda, dacă textele lor se scriu iute, pe genunchi, iar paginile Constituţiei sunt călcate în picioare aproape la fiecare pas?! De consultare a profesioniştilor în domeniu nici pomeneală!

În urmă cu doar câteva zile, Monitorul Oficial (nr. 620/2013) a prezentat, spre luarea aminte a tuturor celor interesaţi, conţinutul OUG 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. Mai pe şleau, ceea ce va însemna noul cod al insolvenţei.

Înainte de a intra în amănunte, s-ar cuveni să priceapă tot cetăţeanul cum stau lucrurile cu insolvenţa aceasta, noţiune care, chiar şi lui nea Gicu, pieţarul ce stă ziua-ntreagă la tarabă, îi dă o bănuială că nu reprezintă ceva de dorit ori de înscris pe lista de obiective pentru la anul.

Fără îndoială că, la câte sape de lemn au fost dăruite de către viaţă (sau stat) unor întreprinzători neaoşi dar şi unor afacerişti străini prinşi în furcile caudine ale neputinţei de a-şi achita notele de plată, noţiunea de insolvenţă nu mai pare nimănui vreun cuvânt bizar, provenit din vreo limbă exotică. Dar pentru a vedea ce formă a luat insolvenţa după noile calapoade legislative, am găsit de cuviinţă să mergem la definiţia sa cea nouă, din  OUG 91/2013.

Atunci când s-a ajuns la insolvenţă, deja patrimoniul entităţii luată în discuţie este afectat de lipsa mijloacelor financiare care ar fi necesare pentru plata datoriilor făcute. Şi nu orice datorii! Ci doar acelea certe, lichide şi exigibile (a căror plată poate fi solicitată neîntârziat).

Suntem în situaţia unei prezumţii relative de insolvenţă dacă datornicul n-a reuşit să ramburseze creditorului său suma cuvenită nici după 60 de zile, numărate din ziua în care trebuia achitată. În anterioara reglementare, acest termen însuma 90 de zile. Avem tot mai puţină răbdare cu datornicii!

Suntem în prezenţa unei insolvenţe iminente dacă reiese fără dubii că datornicul nu va fi capabil să achite ceea ce datorează, din disponibilul său financiar existent la scadenţă. Acestea pot fi zise cu privire la insolvenţă, ca noţiune generală, definită prin OUG 91.

 

Insolvenţă pentru bănci şi asigurători

Dacă nu ne limităm să citim ordonanţa “pe diagonală”, vom băga de seamă că mai sunt tratate încă două forme de insolvenţă, anume insolvenţa societăţii de asigurare-reasigurare şi insolvenţa instituţiei de credit (spaima deponenţilor, aducându-ne aminte de ceea ce s-a întâmplat, la început de an, în Cipru, sub ochii Băncii Centrale Europene!).

O instituţie de credit se află în insolvenţă dacă vădeşte neputinţa de a-şi achita datoriile ajunse la scadenţă, dacă indicatorul său de solvabilitate ajunge sub 2% şi dacă, din pricina incapacităţii de a se pune pe picioare, i-a fost retrasă autorizarea de funcţionare.

La societăţile de asigurare şi reasigurare insolvenţa este reprezentată de către imposibilitatea de restabilire a situaţiei financiare, de reducerea cuantumului marjei de solvabilitate disponibilă la mai puţin de ½ din minimul a ceea ce e prevăzut de lege pentru fondul de siguranţă, dar şi de incapacitatea vizibilă de rambursare a datoriilor ajunse la scadenţă.

 

Insolvenţa, o soluţie de urgenţă?

De-a lungul vremii, a anilor destul de tulburi prin care-a trecut capitalismul românesc, insolvenţa a reprezentat, nu de puţine ori, un colac de salvare pentru firme şi deţinătorii lor. Totuşi, un colac de salvare nu reprezintă mereu o garanţie sigură a supravieţuirii; uneori oferă doar o prelungire a agoniei (cu supliciile de rigoare, dacă te afli fără ajutor în mijlocul oceanului cu nemiloase talazuri şi apă rece precum gheaţa).

Până acum, indiferent dacă era sau nu o ieşire de urgenţă, starea de insolvenţă, de la declararea sa, se putea întinde pe-o perioadă de 3 ani. Peste foarte puţină vreme, insolvenţa nu va mai fi tărăgănată atâta amar de vreme, ca până acum. Un an e suficient, spune noua reglementare! Iar debitorii, fie că le place sau nu, vor trebui să se supună. Cine-a zis că legea e mereu prietenoasă?!

Astfel a fost scurtată drastic perioada posibilă de punere în practică a planului de reorganizare, întrucât prelungirea care se mai poate acorda într-un asemenea caz nu poate fi mai mare de 12 luni iar perioada peste care se adaugă ea nu poate fi, aşa cum spuneam, mai mare de un an. Deci întreaga aventură a executării măsurilor de insolvenţă nu poate dura niciodată peste doi ani. Măcar de s-ar termina cu bine, printr-o revenire a firmei!

Deşi n-a putut niciodată şterge cu buretele toate pricinile de nopţi nedormite ale datornicului, totuşi declararea insolvenţei a fost acompaniată de anumite… hatâruri legale, precum îngheţarea majorărilor de întârziere şi dobânzilor, reeşalonarea datoriilor, oprirea unor măsuri de executare silită şi, cel mai important, răgazul necesar relansării activităţii.

Sincer discutând, declararea insolvenţei a reprezentat deseori o gură de oxigen pentru debitorii strânşi cu uşa din ce în ce mai rău de către creditorii numeroşi, flămânzi, mânioşi sau… toate la un loc. Cu toate acestea, este la fel de adevărat că în relaţiile de afaceri eticheta de firmă intrată în insolvenţă nu este cea mai bună reclamă!

 

La ce să ne aşteptăm ?

Iar acum, că tot am clarificat cum este insolvenţa aceasta pe stil nou, hai să facem o scurtă incursiune prin lege (pardon, prin OUG, deşi lege ar fi trebuit să fie, dar ce mai contează asta, la câte se întâmplă în originala democraţie românească!), spre a vedea ce ne mai aşteaptă.

Întâmplător sau nu, noua ordonanţă face trimitere, în al său articol 3, la articolul cu acelaşi număr din Codul Civil. Din această ultimă sursă aflăm că sunt consideraţi profesionişti toţi cei ce exploatează o întreprindere, în vreme ce OUG 91 precizează, la articolul menţionat, că aplicabilitatea sa îi vizează pe profesionişti, excluşi fiind într-un mod cât se poate explicit practicanţii profesiilor liberale. Măcar se aplică regiilor autonome, după cum aflăm la următorul alineat!

Chiar dacă ai o firmă cocoşată de atâtea datorii, pe care nu trebuie să fi Mafalda ca să-ţi dai seama că nu le vei achita la scadenţă, nu vei putea solicita să intri în insolvenţă pentru un fleac de 2-3 mii de euro sau, acolo, de 10-20.000 de lei.

Pragul minim pentru a putea intra în insolvenţă va fi, de la 25 octombrie (2013), când intră în vigoare “noul Cod al insolvenţei”, de 40.000 de lei. Aşadar, de eşti creditor (nu-i neapărat o postură privilegiată), poţi cere insolvenţa datornicului tău numai dacă datoriile acestuia depăşesc pragul menţionat.

Altă veste nouă? Un plan de reorganizare a entităţii economice intrate în insolvenţă nu se poate pune în practică dacă nu este întocmit în consensul unui număr creditori ce, împreună, au dreptul la cel puţin jumătate din valoarea totală a creanţelor.

Cei care aplică procedura insolvenţei sunt judecătorul sindic, instanţele judecătoreşti, administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar. Aceştia trebuie să asigure realizarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de OUG 91!

 

La repercusiunile de perspectivă cine a cugetat?

O prevedere care stârneşte uimire şi, în egală măsură, indignare (la cei vizaţi), este cea referitoare la oprirea emisiei în cazul operatorilor din domeniul audiovizualului care au intrat în insolvenţă (se zvoneşte că ar fi o prevedere concepută cu dedicaţie pentru unele televiziuni), din primul moment, mai înainte de a fi fost pus în practică un valabil plan de reorganizare.

Dacă insolvenţa este o procedură gândită, printre altele, să asigure şi răgazul necesar salvării de la faliment, este clar că întreruperea difuzării programelor (şi implicit a reclamelor, de unde vin banii la posturile comerciale) reprezintă, în cazul unei televiziuni ori a unui post radiofonic, o manevră brutală de proiectare în braţele dezastrului financiar şi-ale dispariţiei!

De-acum încolo, statul va fi rege printre ceilalţi creditori! Fiindcă el şi numai el poate beneficia de posibilitatea recuperării rapide a anumitor sume datorate, cu referire la obligaţiile survenite pe parcursul supunerii debitorului la canoanele procedurii reorganizării. Avem un stat… recuperator!

Când bugetul statului, gestionat aşa cum se ştie, are nevoie stringentă de bani, ce mai contează că întreprinzătorul mai face un pas înainte către faliment şi că, uite-aşa, mai rămân câţiva oameni pe drumuri, în grija protecţiei sociale?

Redresarea firmelor intrate în insolvenţă va reprezenta, probabil, doar o legendă despre vremuri apuse, în condiţiile în care o firmă de mari dimensiuni nu poate fi reorganizată cât ai bate din plame (şi nici măcar în 12 luni!). În schimb multe firme, mari şi mici, vor eşua pe ţărmul sinistru al falimentului.

O consolare? În OUG 91 se afirmă că vinovaţii vor putea răspunde cu propriul patrimoniu pentru intrarea unui agent economic pe tărâmul cu nisipuri mişcătoare al insolvenţei. Când vom vedea în acţiune şi o prevedere de acest fel şi pentru guvernanţii care au adus mari pagube economiei naţionale?!

 

Cutremur pe domeniul insolvenţei

De la prima răsfoire observăm că OUG 91/2013 n-are nişte dimensiuni tocmai mici. Amintindu-ne că până la 25 octombrie n-au mai rămas foarte multe zile care-ar putea fi dedicate analizei amănunţite a acestei noutăţi legislative, am putea cugeta că promotorii actului îi consideră pe profesioniştii în insolvenţă (judecători sindici etc.) un soi de supraoameni, dacă sunt de părere că ei pot asimila şi pune apoi în aplicare fără greş un destul de amplu text legislativ (inclusiv cu privire la procedurile nefinalizate, aflate în derulare).

Varianta doi: poate nu s-a gândit nimeni la urmări! Cine să aibă habar de faptul că o reglementare atât de importantă necesită anticiparea posibilelor consecinţe nefaste asupra destinatarilor, a instanţelor de judecată şi a vieţii economice, în cele din urmă. Absolut nimic nu ne mai stârneşte mirarea după ce constatăm că, zi de zi, continuă nestingherit un uriaş experiment al cărui cobai este tocmai naţiunea căreia-i aparţinem!

Mai este puţin până când între declararea insolvenţei şi falimentul sigur va trebui să se pună semnul egalităţii!