“Noi vrem pământ!” Aşa spuneau ţăranii răsculaţi, la 1907. „Vă dăm pământ, pentru el luptaţi!” Aşa li se răspundea, pe când se aflau în linia întâi, sub grindina de foc, în fiecare dintre cele două mari conflagraţii mondiale. Sute de mii de plugari nu s-au mai întors nicicând acasă, la familii!

Pământul şi-a cerut tributul. Le-a devenit tinerilor eroi locuinţă veşnică! Nu era casă unde să n-auzi bocete. Nici nu mai era nevoie să desfaci plicul purtând însemnele Ministerului de Război. Ştiai. Lacrimile izbucneau de la sine, într-un potop de durere. Fiul, fratele, tatăl, soţul n-aveau să mai vină. Şi pentru ce atâtea vieţi curmate prematur? Deseori, nici măcar pentru pământ… Pentru promisiunea pământului!

În 2 martie 1949 intra în vigoare Decretul 82. A doua zi, în zori, foştii proprietari ai unor suprafeţe de peste 50 de ha erau mânaţi spre localităţile unde li se stabilise domiciliul (forţat). Începuse colectivizarea. Surprinzător pentru comunişti a fost că, uneori, ţărănimea săracă a făcut front comun cu chiaburii. Dar tunurile care au făcut istorie în memorabilele bătălii date spre apărarea ţarinei străbune s-au întors către truditorii gliei.

Cei curajoşi luau calea codrului, rezistând cu arma în mână. Alţii aşteptau să vină Volga neagră şi să-i preia la interogatorii în care ajungeau să recunoască până şi păcatele fiilor lor nenăscuţi. Dar majoritatea colabora, se adapta. În 1962 procesul de colectivizare era desăvârşit!

 

Avuţia cea mai de preţ

Mergând destul de rapid pe drumul istoriei moderne a naţiunii noastre, ne apropiem vertiginos de prezent. După preschimbarea naţional-comunismului în neocomunismul fără de mamă şi tată, promovat de profitorii schimbării de macaz din 1989, se părea că românii îşi vor reintra treptat în drepturi. Că proprietatea privată va fi, în sfârşit, respectată!

Numai că, după două decenii şi ceva, încă ne mai luptăm cu legislaţia restituirii proprietăţilor iar despre lustraţie nu se mai vorbeşte. Când, oare, vom scăpa de lupii în piei de oaie? De cameleonii ce au lepădat basca muncitoarească pentru pălăria texană, păstrând însă năravul demagogiei!

Ne-am obişnuit să ne jucăm cu jumătăţile de măsură, în ceea ce priveşte proprietatea. Stăpânirea privată a terenului se întinde şi asupra subsolului ori a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale (art. 559, alin. 1, NCC). Adevărat, dar resursele subsolului aparţin Statului şi nu proprietarului terenului! De ce? Pentru că aşa au vrut cozile de topor sovietice. Iar neocomuniştii n-au vrut să strice datina!

Au fost, cumva, comuniştii apărătorii milenari ai acestor meleaguri, cu solul şi subsolul lor? Sau naţiunea română, ai cărei înaintaşi au rezistat unor sute de invazii, vinovată fiind că s-a născut, vorba cronicarului Grigore Ureche, „în calea răutăţilor”?

Se pune problema ca, din 2014, să permitem înstrăinarea terenurilor către cetăţenii altor state europene. Din punct de vedere sentimental, lucrurile sunt simple. Ca să te convingi, întreabă-l pe veteranul de 93 de ani care-a luptat la Cotul Donului, la Oarba de Mureş sau în Munţii Tatra, văzându-şi camarazii decimaţi: „Ar fi bine să se permită vânzarea de pământ către cetăţenii străini?” Ce crezi că-ţi va răspunde?

Să analizăm, acum, problema şi din punct de vedere raţional!

 

Realitatea este dură…

… şi nu lasă loc de idealism! Nu interesează pe nimeni dintre potentaţii lumii că tu ai crescut cu povestirile din război ale străbunicului sau că la tine-n casă se cânta cu lacrimi în ochi „Nu uita că eşti român”.

Astăzi, războiul a depăşit etapa ciocnirii buzduganelor. Lumea s-a săturat de bombardamente, mai ales că de la o simplă apăsare de buton roşu şi până la iarna nucleară nu-i decât o graniţă fragilă. Dar războiul şi invaziile n-au încetat! Războiul cel tăcut se dă pe cel puţin trei coordonate: informaţiile, resursele (războiul economic) şi demografia. Învingi sau eşti supus unei distrugeri lente, chinuitoare. Dar mai întâi ajungi rob!

Mare bătălie se dă pe resurse! De prisos a mai aminti care-i statutul nostru actual, în acest război în care adversarul nu mai vine călare, cu iataganul în aer, ci-ţi zâmbeşte blajin, în timp ce tu semnezi actul prin care ai amanetat totul, până şi noroiul de sub tenişii (chinezeşti) din picioare.

Cine deţine puterea economică decide şi-n politică. Şi cine face politică în ţările puternice economic face regulile şi în structurile suprastatale. Visezi la egalitate între naţiuni şi indivizi? Poveşti nemuritoare…

Să nu confundăm integratorii cu integraţii! Cei mici, veniţi la urmă în UE, respectă regulile fixate de cei dintâi. Aşa e şi-n viaţă, aşa e normal. Nu te poţi duce la job în pijamale! Respecţi normele locului în care-ai fost îngăduit. „Cine intră-n pădure, urlă ca lupii!”

Iar pentru noi regulă este tot ce scrie-n Tratatul de aderare la UE. După 7 ani de la intrarea-n casa europeană, iată că trebuie să permitem vânzarea de teren persoanelor străine. Nu doar persoanelor juridice, ca până acum, dar şi celor fizice!

 

Unora nu le pasă!

„Şi-aşa stă pământul pârloagă, să-l vindem!” Multe ogoare părăsite şi mulţi oameni fără ocupaţie. Un grad mic de ocupare a forţei de muncă, la sate. „Nu! Nu suntem nemţi! Nu ne puneţi la treabă…”, par a zice unii. Munca e pentru boi şi tractoare. Iar tractoare nu avem…

Nouă ne place să trăim din pensia părinţilor până la 45 de ani şi să stăm 12 ore din 24 la birt şi la jocuri de noroc. Dar vine, ea, criza alimentară! 10% din terenul arabil din România este deja cumpărat de firme ale cetăţenilor străini. În 5 zile se nasc un milion de prunci, pe glob. Peste 3-4 decenii vom fi 10 miliarde pe acest Pământ.

Germanii, arabii sau chinezii deja îşi pun problema resurselor, inclusiv a terenurilor deţinute. Ei ştiu cum e să nu îţi poţi asigura hrana fără importuri. Noi românii, deşi putem hrăni 80 de milioane de oameni, importăm 2/3 din hrană. Să mai zici că nu ne merităm soarta?!

Altfel, ne batem cu cărămida-n piept, că patrioţi ca noi nu s-au mai văzut. Dar hrana nu ne-o culegem de pe propria ţarină ci de la hipermarket. „Noi nu ne vindem ţara!” Sigur. Noi o dăm pe de gratis. Sau pe mărgele de sticlă colorată!

 

Un parizian… în Bărăgan

Pământul va fi al cui îl merită, adică îl şi munceşte. Şi al cui se pricepe să-l cucerească, folosind arsenalul prezentului. Puterea economică! Dacă am putea vorbi, în aceste condiţii, despre egalitate de şanse ori echitate, deşi nu există nici vorbă despre aşa ceva în jungla relaţiilor interstatale, am putea grăi precum preşedintele Băsescu:  „Să vindem străinilor tot atâta pământ cât ne-au vândut alţii nouă!” Dar am spune-o serioşi, nu cu tâlc!

Statul nu poate decide asta, întrucât angajamentele asumate prin Tratat nu pot fi modificate unilateral. Pot fi, în cel mai fericit caz, amânate. Nu poţi vorbi despre egalitate de şanse atâta vreme cât un român câştigă lunar de 5 ori mai puţin decât europeanul mediu.

Hectarul de pământ românesc costă de 4 ori mai puţin decât cel din Franţa, de pildă. Vine francezul şi din două salarii îţi cumpără 5 ha de pământ roditor. Acum du-te şi tu, române, şi cumpără o parcelă în Provence! Nu-i aşa că-ţi permiţi? Că doar s-a mărit salariul minim!

Pe nea Rafailă, deţinătorul a 2-3 ha de pământ în Bărăgan n-are de ce să-l supere faptul că parizianul Raphael şi-a achiziţionat 20 de ha în vecinătatea sa. Ba chiar se gândeşte să-i mai vândă un ha. Pe ţăranul nostru l-au cam lăsat puterile şi niciunul dintre cei 3 fii ai săi nu-i prea interesat de ţarină. Unul lucrează la stat iar ceilalţi doi prin Olanda… în agricultură.

Raphael, francezul, oferă bani buni pe pământ. Dar şi câştigă bine din el! Cultivă levănţică pe care-o vinde uscată, la kilogram, pe mii de euro. Nea Rafailă e mai mult cu gândul la subvenţie decât la ştiuleţii amărâţi ce, în anii secetoşi, abia acoperă apetitul orătăniilor din ogradă. Acum Raphael se gândeşte să cultive şi rubarba. E o plantă rezistentă şi foarte cerută peste hotare. Un păhărel de suc de rubarba costă câţiva euro.

Hotărât lucru! Raphael, fostul inginer proiectant, este şi-un excelent agricultor. Este informat, are bani şi e ambiţios. Ştie să se orienteze. Pentru viitor, nea Rafailă speră că băieţii săi nu vor mai pleca tocmai în Olanda, la muncă.

La recomandarea bătrânului, Raphael îi va angaja aici, în România, că tot au experienţă ca muncitori. Vor lucra inclusiv o parte din fosta lor ţarină, moştenită de la străbunic (caporal în Marele Război) şi dobândită prin „împroprietărirea lui Averescu”.

 

Mult a fost, puţin mai este!

Sunt 7 ani de când ştim bine că va veni şi clipa în care europenii vor putea cumpăra, cu mare uşurinţă, pământ românesc. Dar parcă-n tot acest răstimp am moţăit precum protagoniştii basmului “Frumoasa din pădurea adormită”.

Doar câteva luni ne mai despart de ianuarie 2014. Şi ne-am trezit acum, la ceasul al doisprezecelea, că sunt necesare soluţii precum creditarea agricultorilor, pentru a putea cumpăra terenuri. Păi bine, dar până acum ce s-a păzit?! Urmarea neluării niciunei măsuri era de anticipat! “Cea mai importantă resursă”, după exprimarea preşedintelui ţării, va fi înstrăinată.

Nu ne mai interesează ce-a fost! Am uitat sacrificiile generaţiilor anterioare, munca lor. Dar nu ne pasă nici de viitor, când preţurile la alimente vor exploda. Lasă că le pasă altora! Noi vom veni la sfârşitul festinului, să adunăm firimiturile de la masa celor pragmatici. Şi le vom fi recunoscători pentru asta!

Ţări precum Polonia sau Ungaria au mai fost păsuite, la Comisia Europeană. Europenii încă nu pot achiziţiona nestânjeniţi, terenuri, în aceste state. Să solicităm şi noi o amânare?! Chiar de-am obţine-o (prin absurd), acolo unde s-au dus 7 ani fără nicio măsură concretă, mai pot merge încă 3… tot la fel.

Că doar nu ne vom îmbogăţi şi nu vom deveni mai isteţi peste noapte. Dificultatea noastră e una gravă, de fond. Structura de rezistenţă a oricărei naţiuni moderne este clasa mijlocie. Are România o solidă clasă de întreprizători? Nu! Şi atunci cum să faci faţă, ca naţie, competiţiei mondiale pentru resurse?

“Nu avem! Nu putem! Nu ştim!” Acesta pare să fie principiul care ne guvernează. Din cele 10 milioane de hectare de teren arabil ale României nu sunt muncite decât puţin peste 4 milioane de ha. Poate că suntem prea risipitori cu darurile primite.

Să căutăm vinovăţia prima dată-n sufletul nostru. Pierdem zilnic minute preţioase scormonind după can-can şi divertisment, în vreme ce informaţiile valoroase, prin care ne-am putea croi o soartă mai bună, zac în neutilizare.

Alţii, deprinşi cu greul sau doar conştienţi de provocările viitorului, deci aflaţi pe fază, profită de faptul că busola noastră nu mai indică spre interesul naţional.

Române, Dumnezeu ţi-a dat totul, dar nu-ţi bagă şi merindele-n desagă!