Schimbările aduse de noua legislaţie civilă, deşi menite să consolideze tendinţa modernistă pe care o consacră, îi pun de multe ori în dificultate pe practicienii Dreptului. O instituţie aflată la limita utilităţii dintre vechi şi nou, este cea a pactului comisoriu. Din prisma noilor reglementări, puterea sa de seducţie pare să pălească şi să-şi piardă statului preferenţial ca modalitate extrajudiciară de desfiinţare a contractelor.
Rezoluţiunea convenţională – noul mecanism preferat de legislaţie
Modificările impuse de Noul Cod Civil uimesc prin diferenţele fundamentale faţă de vechea legislaţie, cu schimbări de optică chiar şi la 360 de grade. Noile dispoziţii în materia rezoluţiunii contractelor, consacră ca regulă rezoluţiunea convenţională, în detrimentul rezoluţiunii judiciare care se aplică acum cu titlu de excepţie, numai în cazurile în care se impune desfiinţarea contractului şi în care părţile au omis să insereze clauze rezolutorii exprese (art. 1550, alin.(1) NCC).
Aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie?
Noul sediu al materiei rezoluţiunii convenţionale este reglementat în art.1552-1553 din NCC, sub modalitatea declaraţiei unilaterale de rezoluţiune şi a pactelor comisorii. Inovaţia rezoluţiunii unilaterale, inspirată de reglementările internaţionale, va putea oare, să înlocuiască cu succes rolul instanţei de a dicta soarta unui contract?
Legislaţia actuală vine cu soluţii inedite, care în simplitatea lor, nasc semne de îndoială cu privire la utilitatea lor practică. Menţinut mai mult din raţiuni ideologice decât practice, pactul comisoriu se profilează ca o alternativă timidă a denunţării unilaterale de rezoluţiune, sub rezerva libertăţii părţilor de a ″modela″ clauzele contractului.
Pactul comisoriu – instrument agreat de jurisprudenţa clasică
Dacă în vechea legislaţie pactul comisoriu ocupa un loc de cinste, fiind considerat o cveritabilă clauză de rigoare contractuală, în prezent, apare drept o sancţiune mai mult sau mai puţin firească a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de părţi. Din analiza articolului 1553 din NCC, extragem următoarele concluzii, importante de reţinut:
– pactul comisoriu nu mai funcţionează pe grade, fiind reglementat în mod expres, fără a mai supune instanţa de judecată unui examen atent al intensităţii şi forţei sale juridice;
– pactul comisoriu trebuie să menţioneze expres obligaţiile a căror neexecutare atrag rezilierea/rezoluţiunea contractului;
– pentru ca pactul comisoriu să îşi producă efectele este necesară punerea în întârziere a debitorului, în prealabil;
– punerea în întârziere produce efecte doar când indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune – o premieră legislativă
Pus în balanţă cu regina noii reglementări, declaraţia unilaterală de rezoluţiune, pactul comisoriu pare să-şi fi pierdut atât farmecul, cât şi utilitatea practică. Un creditor inteligent, în mod cert, va alege această modalitate rapidă de desfiinţare a contractului, intuind beneficiile acestei proceduri extrajudiciare care îl scapă de multe bătăi de cap. Câteva argumente, în acest sens, se deduc cu uşurinţă din înşuşi textul articolul 1552 NCC, care enunţă în primul alineat condiţiile în care operează rezoluţiunea unilaterală şi anume:
– prin notificare scrisă, atunci când părţile au convenit astfel;
– când debitorul se află de drept în întârziere;
– când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Punerea în întârziere, este şi în cadrul acestei instituţii, susceptibilă de interpretări, mai ales în situaţia în care întârzierea nu se produce de drept, ci la iniţiativa creditorului. Prin intermediul notificării scrise, creditorul are datoria de a acorda debitorului un termen rezonabil de executare a obligaţiei. Această perioadă de timp este lăsată la aprecierea creditorului, care, de multe ori, poate avea tendinţa de a nu fi prea ″rezonabil ″ cu debitorul. În contextul noii legislaţii, este eliminată disponibilitatea negocierii, creditorul bucurându-se de o poziţie privilegiată.
Menţinerea pactului comisoriu – o necesitate de ordin practic
Care ar fi raţionamentul de a insera un pact comisoriu în contextul în care legea oferă creditorului o alternativă mult mai avantajoasă prin consacrarea denunţării unilaterale? Să nu uităm că cei care ″ornamentau″ contractele cu pacte comisorii de diferite grade sau apelau chiar la temutul pact de gradul IV care asigura desfiinţarea de drept a contractelor, erau adevăraţi profesionişti ai negocierii.
Cu siguranţă, adepţii acestor clauze contractuale exprese, atât de abil formulate în vechea legislaţie, nu si-au pierdut apetitul de le a utiliza ca veritabile ″scuturi″ împotriva părţilor neglijente din contract. Prin declaraţia unilaterală de rezoluţiune, Noul Cod Civil nu face decât să profileze o instituţie care scurtează considerabil procesul negocierii contractuale, dar care nu oferă, din păcate prea multe explicaţii către probleme ″arzătoare″ de interpretare cum ar fi:
– care ar fi limitele de neexecutare de însemnătate suficientă pentru a trece la declanşarea rezoluţiunii;
– cum operează punerea în întârziere;
– care ar fi înţelesul neexecutării cu caracter repetat;
– cum s-ar defini termenul rezonabil de remediere acordat debitorului pentru eventuale încălcări contractuale.
Coexistenţa celor două instituţii – o posibilă situaţie în practică
În aceste condiţii, nu trebuie exclusă posibilitatea ca simpatizanţii pactelor comisorii din vechea legislaţie, să le strecoare şi în contractele redactate sub auspiciul noii legi civile. Se iscă, aşadar, o întrebare inevitabilă: care dintre cele două instituţii va prima în aplicarea contractului? Va câştiga, oare, cea consacrată legal sau cea agreată pe cale contractuală?
Instanţa de judecată va fi nevoită să recurgă la un exerciţiu de cugetare atentă pentru a decide supremaţia uneia dintre ele. Însă, odată supusă luminii judecătorilor, aceste nonsensuri născute de practică sunt pasibile să capete şi alte valenţe: în funcţie de ″construcţia″ juridică a pactului, se poate merge fie pe teoria că părţile au renunţat la posibilitatea redactării unei declaraţii unilaterale de rezoluţiune, fie că aceasta din urmă coexistă cu pactul accesoriu.