Încă din cele mai vechi timpuri, viitorii miri obişnuiau ca înainte de a-şi uni destinele prin legământul căsătoriei să infăptuiască o datină numită logodnă.

Celebrarea logodnei era  cel mai potrivit prilej de a întări simplele făgăduinţe de căsătorie prin oferirea de sume de bani sau de daruri, care de foarte multe ori depăşeau o valoare pur simbolică.

Cuvântul „logodnă” este de origine slavă şi înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie.

De-a lungul timpului, fie că a fost reglementată ca un antecontract în vechiul drept românesc, fie că a lipsit cu desăvârşire din Codul Familiei, aceasta a continuat să-şi producă efectele, foarte mulţi oameni alegând ca nunta să fie precedată de logodnă.

Iar dacă până la urmă căsătoria nu mai avea loc, logodnicii puteau fi păgubiţi prin nerestituirea bunurilor investite.

Pornind de la aceste realităţi, legiuitorul român a înţeles să reglementeze logodna în Noul Cod Civil, aceasta devenind în prezent o instituţie juridică guvernată de reguli proprii (vezi art. 266 – 270 din Codul Civil).

Logodna apare în Noul Cod Civil nu ca un contract, ci ca un fapt juridic, şi este facultativă: „încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei” (art. 266 alin. 4 Cod Civil). De asemenea, fiind un fapt juridic, aceasta poate fi probată prin orice mijloc de probă.

Caracterul liber şi independent de a încheia sau nu acest legământ este pus şi mai mult în evidenţă prin prevederile art. 267 Cod Civil, potrivit cărora ruperea logodnei poate avea loc oricând, logodnicul care a avut această iniţiativă neputând fi constrâns să încheie căsătoria. De asemenea, se interzice în mod expres instituirea unei clauze penale pentru garantarea menţinerii logodnei, iar în cazul în care a fost stipulată o astfel de clauză, ea va fi considerată nescrisă.

Dacă în ceea ce priveşte încheierea şi ruperea logodnei, soţilor li se acordă libertate deplină, Noul Cod Civil nu este la fel de blând când vine vorba de restituirea darurilor pe care logodnicii şi le-au făcut în vederea viitoarei căsătorii. Aşadar, potrivit art. 268 al Codului Civil, în cazul ruperii logodnei sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei, sau pe durata acesteia în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite (restituirea se face în natură sau, când aceasta nu mai este cu putinţă, în valoare echivalentă).

Pe de altă parte, cel care rupe în mod abuziv logodna (sau cel care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt la aceasta) poate fi obligat la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, precum şi pentru alte prejudicii – conform art. 269 Cod Civil.

În consecinţă, Noul Cod Civil îşi propune să protejeze prin aceste dispoziţii nu atât viitorii soţi, cât mai ales patrimoniul acestora.

Tocmai când urma să spunem că o astfel de reglementare este binevenită, Biserica Ortodoxă Română ne-a luat-o înainte printr-o hotărâre sinodală prin care vrea să evidenţieze că această logodnă este „prea civilă”. Sfântul Sinod este de părere că aceste prevederi „pot influenţa în mod negativ sfinţenia, unitatea şi stabilitatea familiei creştine”, şi deci nu recunoaşte încheierea logodnei civile.

Prin hotărârea din 25 octombrie 2011, luată în unanimitate, Sfântul Sinod a hotărât să nu mai fie permisă în nicio situaţie săvârşirea logodnei religioase separat de Sfânta Taină a Cununiei. Încheierea logodnei civile nu obligă Biserica să oficieze această ierurgie separat de Sfânta Taină a Cununiei, pe care o pot primi doar credincioşii creştini ortodocşi care fac dovada încheierii casătoriei civile.

Cu ce îi ajută însă pe miri să mai încheie o astfel de logodnă odată ce sunt deja căsătoriţi? Probabil pentru un „eveniment” în plus sau pentru a fi nunta cât mai complexă.

Dacă logodna este încheiată în acest fel, nu numai că normele din Noul Cod Civil în această privinţă rămân fără efecte, ci chiar însăşi instituţia îşi pierde esenţa şi rostul pentru care a fost întemeiată.

Oricum ar fi, cert este că legiuitorul român nu s-a gândit că prin reglementarea unei datini va stârni indignare în sânul Bisericii. Reacţia Bisericii Ortodoxe Române surprinde cu atât mai mult cu cât, citind textul de lege, nu observăm că acesta ar permite vreo conduită imorală sau măcar în contradicţie cu legile spirituale.

În concluzie, dacă până acum nu aveam o reglementare a logodnei, aceasta fiind doar o tradiţie însoţită de binecuvântare (în limbaj teologic o ierugie) a Bisericii, acum ea este consfinţită prin lege, dar Biserica refuză să o mai slujească separat de slujba (în limbaj teologic taina) cununiei.