Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, a fost sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
Obiectul sesizării vizează dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
”Cererea de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi prin care se solicită stabilirea sumei definitive pentru o perioadă mai mare de trei luni se subsumează dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă?”
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează o dispoziţie din Legea nr. 85/2014.
Recursul în interesul legii vizează următoarea problemă de drept: “Sunt suspendate de drept, în condiţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, căile de atac declarate de debitorul societate de asigurare/reasigurare faţă de care s-a deschis procedura falimentului, împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui creditor/unor creditori introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii acestei proceduri?”.
Conform unui comunicat al Guvernului a fost adoptat proiectul pentru modificarea şi completarea Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi a altor acte normative.
Proiectul de lege aprobat de Guvern introduce o nouă procedură, pre-insolvenţa – acordul de restructurare – şi modifică substanţial procedura concordatului preventiv.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la interpretarea unor dispoziţii din Legea contenciosului administrativ.
Darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin creditea constituit un subiect controversat încă de la apariţia proiectului de lege. Mulţi susţin această lege iar alţii contestă constant dispoziţiile sale sesizând Curtea Constituţională cu excepţii de neconstituţionalitate.
Potrivit noutăţilor legislative, o nouă excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată împotriva dispoziţiilor prevăzute în Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite .
Codul de procedură civilă prevede în materie de executare silită perimarea acesteia. Astfel, în art. 697 alin. 1) C. procedură civilă se prevede că în cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept.
Potrivit ştirilor juridice, dispoziţia de mai sus a fost criticată pe motiv de neconstituţionalitate fiind sesizată Curtea Constituţională.
Executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă. Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu, este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui, este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
Potrivit art. 664 alin. 2 din C. procedură civilă cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin poştă, curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative.
Ori de câte ori apare o pagubă, urmare a încălcării unei legi, imediat răsare și o întrebare: „cine plătește?” Răspunsul invariabil pare să fie: „plătește vinovatul!”. În practică, sunt situații în care prețul „oalelor sparte” este achitat de către alte persoane sau entități, nu de către făptaș. Alteori, se știe clar cine și cât trebuie să plătească, însă despăgubirile ajung anevoie la păgubit, din pricina unor prevederi legale susceptibile de interpretări diferite.
Potrivit Codului de procedură penală (art. 86), orice persoană care, după legea civilă, are îndatorirea legală sau convențională de-a repara, total sau parțial, singură ori în solidar, prejudiciul pricinuit printr-o infracțiune, fiind chemată să răspundă în proces, va fi parte în procesul penal, numindu-se parte responsabilă civilmente.
Încuviințarea executării silite a cunoscut o serie de modificări de-a lungul timpului unele mai controversate decât altele, fapt ce a dus la sesizarea CCR și ulterior modificarea Codului de procedură civilă.
Astfel, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă la 15 februarie 2013 în cadrul încuviințării executării silite, instanța verifica să vadă dacă respectiva hotărâre îndeplinește toate condițiile pentru a putea fi pusă în executare, sens în care pronunța o încheiere prin care decidea asupra acestui aspect. Practic, cel interesat apela la un executor judecătoresc care se adresa apoi judecătoriei în circumscripția căreia se afla biroul său și solicita instanței încuviințarea executării silite.
Regula este că obligația stabilită prin hotărârea unei instațe sau prin alt titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, atunci se va trece la executarea silită pentru aducerea sa la îndeplinire.
Codul de procedură civilă a stabilit că executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.
Problema care a generat o practică neunitară la nivelul instanțelor de judecată a fost aceea de a ști cui îi aparține competența de a executa hotărârile judecătorești privind creanțe bugetare datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la bugetul consolidat al statului.