Codul de procedură civilă a fost modificat de Legea nr. 57/2023.
Se prevede că abaterea săvârşită, amenda şi despăgubirea se stabilesc de către instanţa în faţa căreia s-a săvârşit fapta sau, după caz, de către preşedintele instanţei de executare, prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia.
Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu un recurs în interesul legii având în vedere unele dispoziții din Codul de procedură civilă.
Recursul în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: în interpretarea dispoziţiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, va fi exonerat pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere, respectiv un litigiu privind anularea unui act pentru care legea prevede că singura modalitate de anulare este contestaţia introdusă la instanţa competentă şi care poate fi formulată doar în cadrul unui termen de decădere (cum ar fi contestaţia la decizia de stabilire a pensiei, contestaţia la executare, plângerea contravenţională etc.) sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului?
Prin Decizia nr. 13/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 907/2022, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii cu privire la termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită a unui contract de ipotecă imobiliară, încheiat sub regimul Codului civil din 1864 şi al O.U.G. nr. 99/2006.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu un recurs în interesul legii privind art. 603 din Codul de procedură civilă.
Obiectul recursului în interesul legii are în vedere interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 603 alin. (3) din Codul de procedură civilă cu privire la sintagma “după verificarea (. . .) respectării condiţiilor”, în sensul de a stabili dacă instanţa de judecată, învestită în baza prevederilor legale amintite, analizează doar condiţiile formale ale hotărârii arbitrale sau şi pe cele de fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justitţie a fost sesizată să se pronunţe asupra unui recurs în interesul legii.
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă a constituit obiectul unui recurs în interesul legii.
Prin Decizia nr. 4/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 426/2021, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a reţinut că în aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. a) şi art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014 coroborate cu prevederile art. 480 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului – sindic prin care s-a respins o cerere de trecere a debitorului la procedura falimentului sau prin care confirmă un plan de reorganizare, admiţând apelul, va anula hotărârea şi va trimite cauza judecătorului – sindic, cu dispoziţie obligatorie de trecere a debitorului în faliment.
Acest subiect, desfacerea căsătoriei prin acord de mediere, a constituit obiectul sesizării ÎCCJ cu un recurs în intersul legii în sensul de a stabili dacă instanţa de judecată poate lua act de acordul de mediere prin care părţile s-au înţeles cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii privind interpretarea unei dispoziţii din Codul de procedură civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis un recurs în interesul legii în şedinţa de ieri.
Codul de procedură civilă la art. 524 stabileşte că, contestaţia se soluţionează de către completul învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părţilor.
Aceste dispoziţii au constituit recent obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate fiind sesizată Curtea Constituţională.
Motivarea excepţiei de neconstituţionalitate
Potrivit ştirilor juridice, se arată că judecarea contestaţiei privind tergiversarea procesului de către completul învestit cu judecarea cauzei încalcă principiul “nimeni nu poate judeca propria sa cauză”.
Astfel, chiar dacă instanţa nu este parte litigantă, ea este un participant la actul de justiţie, ceea ce înseamnă că orice soluţie dată de aceasta asupra propriilor sale nelegalităţi, fie prin admiterea propriilor sale greşeli posibile sau nelegalităţi, fie prin refuzul de a-şi recunoaşte propriile erori, generează o neîncredere a justiţiabilului în actul de justiţie din cauza pierderii imparţialităţii.
Decizia Curţii Constituţionale
Curtea constată că ţine de opţiunea legiuitorului să reglementeze o procedură în două trepte (contestaţie şi plângere) sau într-o singură treaptă (contestaţie), caz în care cererea ar fi fost judecată numai de instanţa ierarhic superioară (precum în Codul de procedură penală), însă soluţiile legislative promovate în urma opţiunii realizate trebuie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale.
Instituirea unei proceduri de judecată în două trepte, în condiţiile în care prima treaptă nu îndeplineşte exigenţele dreptului la un proces echitabil, pune judecătorul ab initio într-o situaţie obiectiv imposibilă de a-şi evalua şi judeca propria sa conduită, ceea ce demonstrează caracterul său lipsit de efectivitate.
Astfel, Constituţia protejează drepturi concrete şi efective, ceea ce înseamnă că legea nu poate reglementa proceduri ineficiente şi oţioase în vederea atingerii unui scop legitim afirmat şi urmărit ca atare; din contră, legea trebuie să înzestreze aceste proceduri cu elemente de conţinut care să asigure îndeplinirea scopului legitim pentru care au fost instituite.
Prin Decizia nr. 604/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 976/2020, a admis excepţia de neconstituţinalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.