Încă o condamnare la CEDO pentru lipsa unui proces echitabil


Cei care și-au căutat dreptatea prin sălile de judecată au înțeles că „justiția târzie este justiție nulă.” (Willian Gladstone). Cei pentru care dreptatea nu a apărut în sala de judecată din România au înțeles că singura șansă pentru a reuși este să meargă la CEDO unde să solicite daune pentru prejudiciile create de modul în care s-a desfășurat procesul.

În esență cei care s-au adresat CEDO pe motiv că li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil se regăsesc în epigrama lui Teodor Elefterescu: „Un avocat a spus: ce Dumnezeu?/Acest judecător judecă rău,/Dar altul a răspuns:-Tot ai noroc, /Sunt alții ce nu judecă deloc.”

Următorul caz s-a petrecut în 2003, iar reclamantul care s-a considerat nedreptațit de decizia instanțelor române s-a adresat CEDO în martie 2007, iar Curtea s-a pronunțat în septembrie 2015. Reclamantul I.R.C.O. s-a plâns CEDO de caracterul inechitabil al procedurii penale, în sensul că a făcut obiectul unei provocări polițienești, nu a beneficiat de asistență din partea unui avocat în cursul primului interogatoriu și nu a avut posibilitatea de a cere audierea agentului infiltrat și a colaboratorului acestuia care au intervenit sub acoperire în cadrul investigației împotriva sa.

Caz practic

 În 5 iunie 2003 B.C.C.O.A. s-a sesizat din oficiu cu privire la reclamant și la V.P. pe motiv că, din informațiile deținute și din investigațiile poliției, aceștia acționau în cadrul unei rețele de trafic de droguri. În această rețea au fost infiltrați sub acoperire agentul zis „Liviu” și colaboratorul său zis „Țucu” în scopul de a procura un kilogram de heroină.

În 20 iunie 2003 reclamantul a fost arestat pe motiv că în mașina pe care o conducea era un pachet care conținea heroină. Agentul zis „Liviu” a scris în procesul-verbal că reclamantul i-a spus că era prima dată când încerca să își procure droguri. În aceeași zi a fost percheziționat apartamentul reclamantului fără să se găsească nimic ilegal acolo.

În 20 iunie 2003 reclamantul a fost audiat de parchet, în absența unui avocat. Reclamantul a declarat că o persoană cu numele „Nelu” care i-a fost prezentată de V.P. a cerut să îi procure droguri în scopul de a le revinde. „Nelu” i l-a prezentat pe „Liviu” căruia urma să îi dea drogurile. În 21 și 23 iunie 2003 reclamantul a fost audiat din nou în prezența unui avocat din oficiu și a confirmat declarația din 20 iunie 2003.

În iulie 2003 reclamantul a cerut o confruntare cu Liviu, identificarea și audierea lui Nelu și expertizarea substanței din pachetul din mașina sa. Parchetul a decis să verifice cine este Nelu respingând celelalte capete de cerere. În 15 iulie 2003 reclamantul a fost trimis în judecată pentru trafic de droguri și V.P. pentru complicitate.

În septembrie 2003 tribunalul l-a audiat pe reclamant care a precizat că drogurile au fost plasate în mașină de „Nelu”. Avocatul reclamantului a invocat provocarea din partea poliției. Instanța l-a condamnat la 5 ani de închisoare pentru trafic de droguri fără să răspundă la cererea cu privire la provocarea din partea poliției. Reclamantul a declarat apel care i-a fost respins în aprilie 2004. În octombrie 2004 ÎCCJ  a admis recursul reclamantului și a decis retrimiterea dosarului la tribunal și analizarea tuturor probelor.

În cadrul celei de a doua faze a procedurii, au fost audiați cinci noi martori și agentul sub acoperire. Martorii nu aveau cunoștință de existența unui trafic de droguri. În aprilie 2005 parchetul a comunicat instanței că s-a decis neînceperea urmăririi penale față de „Nelu” pe motiv că „Nelu” și „Țucu” erau una și aceeași persoană și că acționase legal ca și colaborator al agentului sub acoperire.

Deși instanța a solicitat expertizarea substanței găsite în mașină, aceasta nu a fost realizată. În ianuarie 2006 instanța l-a condamnat la 5 ani de închisoare. Împotriva acesteia s-a formulat apel și reclamantul a cerut cercetări suplimentare pe motiv că fusese victima unei înscenări organizate de poliție. În martie 2006 instanța a respins cererea pe motiv că nu era utilă. În mai 2006 apelul reclamantului este respins fără să fie examinat argumentul referitor la provocarea din partea poliției.

Reclamantul a declarat recurs care i-a fost respins în septembrie 2006 și motivat în februarie 2007 și de această dată fără să fie examinat argumentul referitor la provocarea din partea poliției.

Ce a decis CEDO?

Curtea  a pronunțat hotărârea care a fost publicată în Monitorul Oficial 345 din 10 mai 2017. Analizând susținerile părților, actele dosarului Curtea consideră că intervenția unor agenți sub acoperire trebuie să fie restrânsă, în sensul că, deși poate acționa în secret, poliția nu poate provoca săvârșirea de infracțiuni.

Știrile juridice arată că există provocare din partea poliției atunci când agenții implicați nu examinează în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită asupra celui supravegheat o influență de natură să incite la săvârșirea unei infracțiuni, pe care acesta nu ar fi săvârșit-o. Influența este exercitată în scopul de a face posibilă constatarea infracțiunii și pentru a aduce probe ce vor conduce la urmărirea penală a celui vizat.

Ținând cont de declarațiile contradictorii ale părților implicate, Curtea nu poate constata dacă reclamantul a fost sau nu victima unei provocări din partea poliției, dar Curtea poate examina dacă s-a respectat dreptul la apărare, principiul contradictorialității și al egalității în fața instanței.

În speța de față, Guvernul a susținut că existau indicii că reclamantul era implicat în traficul de droguri, dar nu a putut preciza care erau aceste indicii. Instanța a formulat o cerere în acest sens, dar parchetul nu a dat informații legate de natura acestor indicii susținând doar că acestea au fost strânse potrivit unor metode specifice activității poliției. Guvernul nu a afirmat că există motive care să împiedice divulgarea acestor indicii în procedura națională sau cea în fața Curții.

Curtea apreciază că elementele din dosar înclină balanța spre versiunea reclamantului care a susținut că nu a fost implicat în traficul de droguri înainte de incident și că susținerile sale că a fost provocat de poliție nu sunt lipsite de orice credibilitate. Neexistând elemente faptice care să indice că polițiștii și-au depășit limitele și l-au instigat, Curtea nu poate stabili în mod cert cum s-au petrecut faptele.

Nicio instanță nu a răspuns cu privire la susținerile reclamantului că ar fi fost provocat de poliție. Instanța s-a bazat pe declarația făcută de reclamant la parchet prin care acesta a recunoscut faptele. Curtea consideră că recunoașterea unei infracțiuni ulterior provocării nu poate elimina nici provocarea și nici efectele sale.

Curtea consideră că este admisibilă cererea reclamantului cu privire la provocarea din partea poliției și obligă statul român să îi achite acestuia 2.400 EUR pentru prejudiciul moral cauzat și 425 EUR cheltuieli de judecată.