Cazurile când pot fi atacate cu contestaţie în anulare hotârârile definitive sunt strict şi limitativ prevăzute de lege.

Art. 503 C. procedură civilă prevede că hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. Conform alin. 2 pct. 3 al aceluiaşi articol de lege hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Potrivit ştirilor juridice, articolul de mai sus a fost contestat pe motiv de neconstituţionalitate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că este discriminatorie aplicarea unui tratament diferenţiat persoanelor care au exercitat calea de atac a apelului faţă de cele care au exercitat calea de atac a recursului, deşi, în ambele situaţii, au fost pronunţate hotărâri în ultimă instanţă, în care a fost omisă cercetarea motivelor concrete esenţiale de critică a hotărârii instanţei de fond.

Se arată că dreptul de acces la justiţie nu se limitează la posibilitatea introducerii unui proces, ci aplicarea sa poate fi extinsă la modul în care este condus procesul respectiv şi, mai ales, la obţinerea unei hotărâri motivate, care să răspundă criticilor formulate cu privire la hotărârea instanţei de fond, să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază deciziile şi să examineze efectiv problemele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

Chiar dacă legiuitorul are o marjă de apreciere în reglementarea căilor de atac, cum este şi cea a contestaţiei în anulare, aceasta nu înseamnă că, prin limitarea posibilităţii de a formula o astfel de cale de atac împotriva hotărârilor pronunţate în recurs, să fie permis a fi menţinute hotărâri date în apel care nu corespund, din punct de vedere al motivării, cerinţelor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 503 alin. (3) din Codul de procedură civilă au mai fost examinate din perspectiva unor critici similare, iar Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.

Astfel, în paragrafele 16 – 17 ale Deciziei nr. 483 din 23 iunie 2015, Curtea a reţinut că apelul este o cale de atac ordinară şi devolutivă – prin care se rejudecă în fond cauza – spre deosebire de recurs, care are caracter nedevolutiv în configuraţia actualului Cod de procedură civilă. Totodată, apelul poate fi formulat pentru orice motiv de fapt şi de drept. Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

De reţinut este că lipsa posibilităţii de a exercita contestaţia în anulare pentru omisiunea instanţei de apel de a cerceta “un motiv de casare” este o consecinţă firească a caracterului ordinar şi devolutiv al apelului, fără a aduce atingere principiului egalităţii în faţa legii şi accesului liber la justiţie.

În concluzie, prin Decizia nr. 57/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 453/2018, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Responses are currently closed, but you can trackback from your own site.

Comments are closed.