Judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri.
În ceea ce priveşte starea cauzei până la soluţionarea cererii de recuzare, conform art. 49 alin. 2) C. procedură civilă, formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare.
Aceste dispoziţii, potrivit ştirilor juridice, au fost contestate pe motiv de neconstituţionalitate, invocându-se şi o excepţie de neconstituţionalitate în acest sens.
În motivare excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că instituţia recuzării este golită de conţinut, din moment ce judecătorul recuzat poate judeca, în continuare, în cauză. Dispoziţiile art. 49 din Codul de procedură civilă creează două regimuri distincte de soluţionare a recuzării şi a cererii de abţinere, deşi efectele admiterii ambelor cereri este acelaşi, respectiv parţialitatea judecătorului prin raportare la pricina cu a cărei soluţionare a fost învestit. Însă, în situaţia în care un judecător formulează cerere de abţinere, nu se mai face niciun act de procedură până la soluţionarea declaraţiei de abţinere.
Cele două regimuri diferite de soluţionare a recuzării şi a abţinerii nu au nicio justificare obiectivă, deşi, în ambele situaţii, acest incident procedural se soluţionează cu celeritate şi au ca scop respectarea principiului înfăptuirii justiţiei de către un magistrat imparţial.
Se susţine că dispoziţia legală criticată permite continuarea judecăţii şi efectuarea de acte de procedură ce pot prejudicia partea care a formulat cererea de recuzare, iar faptul că pronunţarea soluţiei în cauză se face numai după soluţionarea cererii de recuzare nu garantează imparţialitatea judecătorului recuzat, respectarea şi aplicarea corectă a legii de către magistratul suspectat că este incompatibil.
Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul, prin reglementarea criticată, nu a restrâns accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, ci a instituit un climat de ordine indispensabil exercitării, în condiţii optime, a acestor drepturi constituţionale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii.
Curtea reţine că, în cazul admiterii celor două cereri, abţinerea şi recuzarea, legiuitorul a reglementat, prin art. 51 alin. (6) din Codul de procedură civilă, că încheierea va arăta şi în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate, iar în situaţia în care cererea de recuzare a fost respinsă, încheierea poate fi atacată de părţi odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza sau separat, cu recurs, în cazul în care hotărârea asupra cauzei este definitivă. Dacă instanţa de control judiciar constată că cererea de recuzare a fost în mod greşit respinsă, reface toate actele de procedură şi dovezile administrate la prima instanţă sau, după caz, casează hotărârea dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile art. 53 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Mai mult, se susţine că legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite, în condiţiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea procedurii de judecată intră în competenţa sa exclusivă.
Prin urmare excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi admisă, soluţie reţinută în Decizia nr. 166/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 614/2017.