Conform Codului de procedură penală persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Mai mult, art. 340 alin. 2 C. procedură penală, prevede că dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul de 20 de zile prevăzut mai sus, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea acestuia dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.
Acest articol de lege a fost contestat pe motiv de neconstituţionalitate, potrivit ştirilor juridice.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie. Astfel, dispoziţiile art. 340 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care exclud posibilitatea de a introduce plângere la instanţa de judecată şi împotriva soluţiei de respingere.
Cu alte cuvinte se susţine că legiuitorul a acceptat posibilitatea vătămării unor drepturi şi interese legitime ale unei persoane printr-un act sau o măsură de urmărire penală, dar îi neagă dreptul de acces la justiţie, sau, cel puţin, îl trece sub tăcere. Or, această excludere a controlului judecătoresc a unei categorii de acte şi măsuri ale procurorului contravine prevederilor constituţionale mai sus menţionate.
Se consideră că legea procesual penală nu este clară, ci, dimpotrivă, ambiguă şi echivocă, evitând să precizeze expres dacă un astfel de drept există sau nu.
Curtea Constituţională a reţinut că instanţa a respins ca inadmisibilă a plângerea formulată, deoarece cauza avea ca obiect plângerea formulată împotriva ordonanţei, plângere care a fost deja soluţionată iar tribunalul a constatat că cererea are acelaşi obiect, priveşte aceiaşi petenţi şi este întemeiată pe aceleaşi motive de fapt şi de drept, astfel că, în conformitate cu principiul unicităţii căilor de atac, sancţiunea care intervine este inadmisibilitatea.
În acest context Curtea constată că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul unei noi plângeri, identice cu cea introdusă anterior, conferă acesteia valenţele unei acţiuni principale în faţa instanţei de judecată de drept comun. Or, în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care partea care le ridică, instanţa de judecată din oficiu sau procurorul urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. În aceeaşi ordine conceptuală, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă.
În acest context, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 29/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 320/2017.