În cazul pedepsei cu detenţiunea pe viaţă sau a închisorii poate fi dispusă liberarea condiţionată. În ceea ce priveşte liberarea condiţionată a închisorii pentru a putea fi dispusă trebuie îndeplinite unele condiţii iar art. 100 C. penal prevede care sunt aceste.
Astfel, liberarea condiţionată poate fi dispusă dacă cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat trebuie să se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare trebuie îndeplinite integral, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească iar instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate.
Potrivit ştirilor juridice, condiţia potrivit căreia cel condamnat trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare a constituit subiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că limitarea dreptului la liberare condiţionată de plata despăgubirilor civile la care a fost obligat deţinutul prin hotărârea de condamnare presupune excluderea de la acest drept a acelor deţinuţi care nu deţin mijloacele necesare achitării despăgubirii. Astfel, între deţinuţi se creează o discriminare pe criteriul averii, ajungându-se la situaţia în care cei care dispun de mijloace materiale suficiente să beneficieze de liberare condiţionată, iar cei care nu au asemenea mijloace să fie excluşi de la un asemenea drept.
Curtea Constituţională constată că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate.
Curtea observă că autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită, aceea că dispoziţiile criticate îi exclud de la dreptul de a obţine liberarea condiţionată pe acei deţinuţi care nu deţin mijloacele necesare achitării despăgubirilor. Or, din chiar modul de reglementare a acestor dispoziţii rezultă că îndeplinirea integrală a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare este circumstanţiată, tocmai din perspectiva posibilităţilor financiare individuale ale fiecărui condamnat care solicită liberarea condiţionată, acesta având posibilitatea să dovedească că nu a avut resursele materiale necesare îndeplinirii obligaţiilor civile. Astfel, neîndeplinirea acestei condiţii va putea fi constatată doar dacă cel condamnat, care solicită liberarea condiţionată, nu îşi îndeplineşte cu rea – credinţă obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, iar nu în toate cazurile, indiferent de existenţa sau nu a resurselor materiale.
Prin urmare nu se poate reţine această excepţie de neconstituţionalitate, ea fiind respinsă prin Decizia nr. 57/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 366/2017.