Definirea noţiunii de `evidenţele debitorului`


images (90)Conform legislaţiei, art. 241 C. penal, constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă fapta persoanei care, în frauda creditorilor falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii acestuia. S-au adus mai multe critici acestei definiţii printre care şi faptul că în legislaţie nu se defineşte noţiunea de evidenţe ale debitorului. Aceste motive au dus şi la invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Cum s-a motivat excepţia?

S-a susţinut că sintagma “evidenţele debitorului” din cuprinsul textelor criticate nu este definită în legislaţia în vigoare, motiv pentru care textele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12) şi art. 24 din Constituţie şi prevederilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

 Se susţine că, întrucât sintagma “evidenţele debitorului” este un element al ipotezei normei de incriminare a infracţiunii de bancrută frauduloasă, lipsa unei definiţii legale a acesteia face imposibilă determinarea conţinutului constitutiv al acestei infracţiuni, dar şi a conduitei pe care justiţiabilul trebuie să o adopte pentru a evita incidenţa acestei norme de incriminare. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul legalităţii incriminării şi la standardele de calitate a legii. Mai mult infracţiunea de bancrută frauduloasă este sancţionată cu pedeapsa închisorii, ceea ce presupune o restrângere a libertăţii individuale, care ar trebui făcută doar într-un cadru clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana care săvârşeşte faptele incriminate, cât şi pentru organele judiciare. Se susţine că, în caz contrar, instanţele pot interpreta, cu o marjă foarte largă de apreciere, sfera obiectului material al infracţiunii de bancrută frauduloasă.

Cum a motivat Curtea?

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la noţiunea de “debitor”, Curtea constată că aceasta este definită de legiuitor, în mod expres, la art. 3 pct. 5 din Legea nr. 85/2006, ca fiind “persoana fizică sau persoana juridică de drept privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1 şi care este în stare de insolvenţă”, definiţie care, cu toate că nu mai este în vigoare, fiind abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, produce efecte în cauza dedusă judecăţii. De altfel, Curtea reţine că noţiunea de debitor este definită şi la art. 5 pct. 26 din Legea nr. 85/2014, ca fiind “persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri prevăzute de prezenta lege”.

Din ansamblul reglementării rezultă, în mod evident, sensul noţiunii de “debitor”, acela de titular al unei obligaţii. În acelaşi sens este folosită aceasta şi în cuprinsul sintagmei “evidenţele debitorului”, criticată de autoarea excepţiei.
La rândul său, noţiunea de “evidenţă” este folosită de către legiuitor în sensul ei uzual, de document sau înscris ce reflectă situaţia patrimonială a unei persoane fizice sau juridice la un moment dat. În acest ultim sens, Curtea, făcând aplicarea principiului est modus in rebus, reţine că legiuitorul nu poate să detalieze noţiuni obişnuite, care nu dobândesc înţeles autonom, distinct de cel uzual, aceasta fiind o activitate ce ţine de exegeza normei juridice penale.

Din aceste considerente a respins, ca neîntemeiată, excepţia prin Decizia nr. 272/2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 582/2016.

Concluzii

Legislaţia şi ştirile juridice arată că în cazul invocat mai sus în ipoteza normei ce incriminează infracţiunea de bancrută frauduloasă legiuitorul a indicat, în mod clar şi neechivoc, obiectul material al acestei infracţiuni, aşa încât acesta să poată fi identificat cu uşurinţă, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii