Categories
Administraţie publică centrală Articole Economie Persoane juridice. Societăţi Social

Consiliul Economic şi Social caută necontenit… interesul general

CES_micDacă în totalitarism cu greu este recunoscută existenţa unor interese antagoniste, diferite, într-un stat, realitatea arată că „voinţa întregului neam”, există doar ca idee abstractă. Voinţa unanimă a naţiunii este o utopie, dar putem vorbi despre aspiraţii ale majorităţii unei populaţii care conştientizează existenţa unui destin comun. Aceste aspiraţii colective dirijează destinul naţional!

La nivel economic şi social, există interese opuse, ale principalilor actori sociali. Deşi în cadrul oricărei organizaţii este clar că trebuie să se ajungă la o armonizare cât mai bună a intereselor membrilor săi, este lesne de priceput că nu va exista un consens absolut, nici la nivelul unei naţiuni şi nici măcar într-un microgrup (firmă, asociaţie). Dar cum se ajunge la un relativ consens? Prin negociere, prin dialog!

 

Binele maxim al unuia, paguba altuia!

Scopurile generale (bunăstarea, garantarea libertăţii individuale, siguranţa vieţii) sunt cam aceleaşi, însă noi oamenii avem tendinţa de a vedea diferit modul lor de înfăptuire. În statele cu adevărat democratice coexistă fără probleme liberalii, socialiştii, progresiştii, conservatorii, ecologiştii, creştin-democraţii, plus aripile politice mai îndepărtate de centrul eşicherului politic.

Fiecare doctrină politică reprezintă interesele unei categorii economico-sociale. Interesele imigranţilor asiatici nu pot coincide 100% cu interesele muncitorilor autohtoni, după cum nici interesele bugetarului nu se pot suprapune exact peste cele ale liber-profesionistului.

Cine crede altfel, mai visează încă, în secret, la… partidul unic. Mai grav este că, datorită unor imperfecţiuni de viziune asupra sistemului democratic, în concret prin negarea dreptului la liberă exprimare a unor grupuri îndreptăţite să existe, acestea ajung să se radicalizeze. Iată o sursă a dezordinilor sociale!

Şi fiindcă România aspiră să devină o autentică democraţie, este foarte necesară existenţa unui Consiliu Economic şi Social (CES), cu rol de organism consultativ al executivului şi legislativului, al cărui ţel este realizarea schimbului de opinii între: societatea civilă, sindicate şi patronate.

Ca instituţie publică şi autonomă de interes naţional, obligativitatea existenţei Consiliului Economic şi Social rezultă din legea fundamentală a statului român (art. 141). Foarte recent, organizarea şi funcţionarea sa a primit o nouă reglementare, prin Legea 248/2013. Legislaţia se înnoieşte! Noua lege înlocuieşte întregul titlu V din Legea 62/2011 a dialogului social.

 

Numeroşii specialişti…

Avem senatori şi deputaţi de tot soiul, de la foşti şoferi, până la academicieni şi de la cântăreţi de succes până la cadre didactice specialiste-n greva foamei. La fel de variate sunt şi proiectele legislative propuse de parlamentari. Unele-s foarte necesare, altele-s de-a dreptul bizare, cum ar fi proiectul ce propunea obligativitatea aplicării unor etichete mai moi la haine (etichetele normale zgâriau, probabil, cefele mai groase, dar sensibile la o astfel de… problemă naţională stringentă).

Indiferent că e vorba despre majorarea salariului minim sau despre stabilirea prin lege a proprietarului ciupercilor din pădure (evident că-i tot Statul, cetăţeanului rămânându-i doar plata impozitelor), CES va fi consultat şi-şi va da avizul cu privire la proiectele legislative avansate de către parlamentari.

Dacă aţi fi întrebat ce opinie aveţi despre drepturile şi libertăţile acordate ONG-urilor în Malaezia ori Burundi, răspunsul cel mai probabil ar fi o ridicare de umeri. Dacă aceeaşi întrebare ar privi ţara în care trăiţi, este mai probabil să aveţi o părere, avizată sau nu.

Teoretic, în România, ţara unde toată lumea se pricepe la economie şi politică, activitatea Consiliului Economic şi Social ar trebui să fie bine urmărită. Numai că la o aşa naţiune de a-tot-ştiutori, este improbabil să mai aibă nevoie cineva de… veritabilii experţi. Vă mai aduceţi aminte de cei “15.000 de specialişti”? Dar de rezultatele activităţii lor?

În cazul (auto)sesizării CES sunt şanse sporite să fie emis un punct de vedere pertinent asupra unor domenii precum: relaţiile de muncă, politicile salariale, fiscale, economice; concurenţa; activităţile independente; dezvoltarea rurală; educaţia şi cercetarea; sănătatea (nu ultima, dar adesea lăsată printre ultimele la finanţare).

Cine poate solicita recomandări şi puncte de vedere către CES? De obicei reprezentanţii societăţii civile, sindicatele, organizaţiile patronale. Recomandările se pot adresa şi unor autorităţi şi instituţii. Sunt mari şanse de a te rătăci prin hăţişul de autorităţi, institute şi instituţii care au lăstărit din trunchiul de bătrân stejar al statului român.

Umbra acestui hăţiş se numeşte birocraţie! Deşi unele structuri par să dea roade bune, altele au o singură menire: de a asigura o sursă stabilă de venituri pentru mii de sinecurişti şi bugetofagi, sufocând economia reală prin taxe.

Nu aceasta este, însă, şi cazul CES! După noua reglementare, el are atribuţii ce nu par a interfera cu ale altor structuri. Pe lângă avizarea proiectelor legislative, CES mai aduce-n atenţia guvernanţilor şi autorităţilor legislative fenomenele social-economice care fac necesară apariţia unor noi acte normative ori elaborarea unor analize pe marginea situaţiei economice şi sociale create.

 

Avizarea proiectelor legislative- obligatorie?

Desigur, CES a pus mereu la dispoziţia guvernanţilor elemente care să-i facă să vadă clar situaţia din ţară. Că nu s-au luat şi nu se iau măsuri legate de fenomene precum îmbătrânirea populaţiei active, fiscalitatea, pauperizarea unor vaste categorii sociale prin neintegrare socială, reducerea investiţiilor străine, nu este vina CES! Ci a decidenţilor dezinteresaţi de soarta viitoare a naţiunii. Degeaba vede ochiul cu claritate, dacă mintea face socotelile strâmb!

Pe toată lungimea traseului pe care înaintează un proiect legislativ (şi care-n cel mai bun caz are ca destinaţie transformarea în lege), acesta va fi acompaniat de către avizul CES, indiferent că avizul în cauză e unul favorabil (caz în care nu-i necesară şi motivarea sa), fie că-i nefavorabil (aici se motivează întotdeauna opţiunea exprimată), fie că beneficiază ori nu de propuneri (motivate şi ele!).

După ce-au fost adoptate în plenul CES, avizele semnate de către preşedinte, vor ajunge la iniţiatorul proiectului legislativ. Uneori o prezentare tardivă a avizului ar putea împiedica adoptarea unui proiect legislativ. Iar câteodată orice întârziere poate avea consecinţe grave…

Pentru a evita această situaţie, CES trebuie să prezinte avizul mai înainte de scurgerea a 7 zile lucrătoare de la data primirii cererii de avizare. Dacă totuşi CES nu prezintă avizul său în acest termen, iniţiatorul n-are decât să înainteze mai departe proiectul, spre adoptare, făcând referire la lipsa avizului.

 

15 de la sindicate, 15 de la patronate!

Pe lângă comisiile permanente (în total nouă!) precum Comisia pentru incluziune şi protecţie socială sau Comisia pentru protecţia consumatorului şi concurenţă loială, se mai pot forma şi comisii de specialitate constituite vremelnic. Într-o comisie nu pot intra mai puţin de 5 membri (specialişti în anumite domenii).

Aşa cum în subordinea unui primar funcţionează un aparat de specialitate- alcătuit din funcţionari publici şi personal contractual- care duce tot greul activităţii, tot aşa la nivelul CES îşi desfăşoară activitatea un secretariat tehnic.

În fruntea secretariatului tehnic, alcătuit din personal contractual, nu poate sta decât un secretar general (fără vreo aluzie la ierarhia P.C.R.!). Printre calităţile care nu pot fi cumulate funcţiei de secretar general se numără şi aceea de membru al CES. Cum e remunerat secretarul general CES? Aidoma unui secretar general de minister!

15 membri din partea sindicatelor! Tot atâţia din partea patronatelor! 15 şi de la societatea civilă, numiţi la propunerea ministerului muncii, de către şeful executivului. Total 45, alcătuind plenul CES (cu tot cu preşedinte şi vicepreşedinţi). Câte organizaţii sindicale reprezentative la nivel naţional, tot atâtea locuri în plenul CES! Mai rămân locuri? Da! Nu-i nimic, locurile vacante se ocupă, până la 15, prin bună înţelegere sau, dacă nu, prin vot!

Cel desemnat în plenul CES din partea unei structuri patronale trebuie să aibă o neştirbită capacitate de exerciţiu, să fie lipsit de antecedente penale (şi-aşa sunt destui “penali” în aparatul de stat!) şi să nu fi făcut nici poliţie politică. Nu-i simplu de îndeplinit această condiţie, cu atâţia foşti informatori… Hoţul neprins, negustor cinstit se numeşte. Dar nici ulciorul nu merge de multe ori la apă!

Preşedintele CES are atribuţii de reprezentare a instituţiei înaintea autorităţilor publice, inclusiv a legislativului şi executivului naţional. Asemenea oricărui alt lider de organizaţie, el semnează actele (să sperăm că nu doar “ca primarul”) şi numeşte ori angajează cadrele CES.

Preşedintele, alături de cei trei vicepreşedinţi, plus câte-un membru desemnat de fiecare din cele trei părţi ale plenului, face parte din Biroul executiv. Funcţia de preşedinte se ocupă temporar, fiecare parte numindu-şi reprezentantul, atunci când, prin rotaţie, îi vine rândul. În teorie totul e perfect. Practica ne bagă nouă beţe-n roate!

 

În slujba dialogului social

Atunci când cadrele de specialitate şi experţii comisiilor nu sunt suficienţi şi se pune problema întocmirii unor analize mai dificile ale situaţiei economico-sociale (că doar viaţa în România e din ce în ce mai complexă), pot fi chemaţi în ajutor şi colaboratori externi.

Cum sunt plătiţi? Remuneraţia se negociază. Dar pentru a se evita recunoştinţa excesivă, bazată pe simpatii, cumetrii, aranjamente şi alte motive de dărnicie pe banii contribuabilului, o prevedere salutară este limitarea remuneraţiei maxime a colaboratorului la salariul de bază al unui consilier cu grad maxim, angajat al CES. Că tot vorbeam de bani… Cum este finanţat CES? Instituţia posedă buget propriu, parte integrantă a bugetului de stat. Nici nu putea fi altfel!

Într-o societate modernă (dar nu neapărat “multilateral dezvoltată”) atenţia acordată dialogului social ţine de firesc. Deşi preferinţele antreprenorilor, cum ar fi o fiscalitate minimă sau externalizarea serviciilor publice, nu coincid mereu cu poftele bugetarilor sau ale “clasei muncitoare”, doar dialogul social, într-o variantă cât mai extinsă, asigură armonizarea tuturor intereselor.

La fel ca orice negociere importantă, dialogul social cere de la toţi participanţii să aibă urechile deschise şi să stea cu ochii-n patru. Cine nu deschide ochii (urechile), sigur va deschide larg punga!

Comments are closed.