Odiseea contractării cu statul – concesiunea


Cu toţii cunoaştem –şi poate şi împărtăşim- imaginea generică pe care statul o are în rândul cetăţenilor săi. O entitate imaginară, o convenţie care, pentru ceva ce nu are o existenţă fizică, îşi face foarte bine simţită prezenţa prin: taxele pe care ne obligă să le plătim, regulile pe care ne pune să le respectăm (sancţionându-ne dacă nu o facem), partea din salariu pe care şi-o însuşeşte, etc.

De fiecare dată când românul se gândeşte la stat, nu are sentimente prea bune, este sceptic şi lipsit de încredere. Cu atât mai mult atunci când este pus să contracteze cu el, să intre în raporturi juridice cu statul, speriat fiind  mai ales de hăţişul legislativ care domneşte în materia contractelor de concesiune şi achiziţii publice. Despre acest din urmă aspect vom discuta astăzi, în principal despre o recentă încercare a statului de a “pune în ordine”  dispoziţiile OUG 36/2004, în ceea ce priveşte procedurile atribuire a contractelor de concesiune şi a parteneriatelor public-privat. Dar, mai întâi de toate, vă invit la o scurtă edificare cu privire la acestea.

Definiţii

O altă latură a imaginii statului priveşte faptul că statul este bogat. De câte ori nu aţi auzit: “Are el, are, cum să nu aibă”. Statul deţine bunuri în proprietate, şi nu doar atât, ele sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Adică nu pot fi vândute, urmărite şi nici nu sunt supuse prescripţiei achizitive.

Pentru a pune, totuşi,  în valoare aceste bunuri, statul poate încheia contracte administrative cu persoane private, şi anume: să le concesioneze, să le închirieze, să le dea în administrare sau în folosinţă  gratuită.

Concesiunea este contractul prin care statul (concedentul) transmite unei alte persoane (concesionar), ce acţionează pe riscul şi răspunderea sa dreptul (şi obligaţia!) de a exploata un bun proprietate publică, un serviciu public sau o activitate, în schimbul plăţii de către concesionar a unei sume de bani (redevenţă). Şi, toate acestea, pe o perioadă determinată de maxim 49 de ani, ce poate fi prelungită cu maxim încă jumătate din durată.

Printre cele mai notorii concesiuni sunt cele pe care Căile Ferate Române le-au făcut cu privire la anumite sectoare de cale ferată, cele încheiate pentru construirea de autostrăzi, etc. Cele mai des-uzitate concesiuni privesc terenurile proprietate publică.

Parteneriatul public-privat (PPP-ul) se referă la formele de cooperare între autorităţile publice şi sectorul privat ce au ca scop construirea, managementul, renovarea, etc. a unei infrastructuri sau asigurarea unui serviciu: statul şi persoanele private devin astfel parteneri de afaceri. În principal, astfel de parteneriate sunt încheiate în domeniul transporturilor, sănătăţii, distribuţiei de  apă, siguranţă publică, etc.

Dacă, pentru afacerea dumneavoastră, încheierea unui contract de concesiune ar fi binevenită, sau dacă obiectul afacerii dumneavoastră s-ar preta unui PPP, o schiţă a procedurii de atribuire al acestor contracte v-ar putea fi de folos.

O sumară schemă a unei tumultoase proceduri

Cu statul nu poţi contracta după regula comună. Contractul îţi va fi atribuit, dacă vei îndeplini toate condiţiile impuse de stat şi dacă, dintre toţi cei care îndeplinesc acele condiţii, oferta ta este cea mai convenabilă (pentru stat desigur … la ce vă ducea mintea ?). Adică dacă “meriţi”.

Pentru a deveni parte a unei concesiuni, drumul este lung şi anevoios, dar ar putea fi rezumat cam aşa (procedura este similară şi pentru PPP):

  • Concedentul are iniţiativa concesiunii: pentru aceasta, elaborează un studiu de oportunitate, în baza căruia este  întocmit caietul de sarcini. Acesta cuprinde condiţiile de exploatare ale bunului, investiţiile care necesită a fi făcute de către concesionar, pe scurt, toate datele de care cei interesaţi au nevoie pentru a-şi elabora ofertele;
  • Atribuirea se face prin licitaţie publică, ce poate fi deschisă, la care orice persoană fizică sau juridică de drept privat poate participa, sau licitaţie publică cu preselecţie, prin care concedentul îşi rezervă dreptul să selecteze, în prealabil, în baza unor criterii anterior stabilite, persoanele care au dreptul de a depune oferte;
  • Caietul de sarcini este publicat în Monitorul Oficial, partea a IV-a, într-un cotidian de circulaţie naţională şi în unul local, precum şi anunţul de licitaţie, care trebuie să fie publicat cu cel puţin 20 de zile până la data limită pentru depunerea ofertelor. Orice persoană interesată poate să solicite concedentului documentaţia de atribuire pentru a o analiza;
  • Ofertele sunt depuse în plicuri sigilate; şedinţa de deschidere este publică. Comisia de evaluare le elimină pe cele incomplete, le analizează pe cele conforme, cer eventuale lămuriri de la ofertanţi;
  •   Comisia de  evaluare va alege cea mai convenabilă ofertă din punct de vedere economic;
  • Dacă nu se desemnează un câştigător la prima licitaţie, în termen de 45 de zile, are loc o a doua iar, dacă nici cea de-a doua nu are rezultat (abia atunci!!) se trece la procedura negocierii directe cu doritorii. De asemenea, se va trece la negociere directă dacă, în urma licitaţiilor, nu s-a depus nicio ofertă, ori s-au depus oferte invalide.

Ce modificări aduce OUG 35/2013?

Principiul enunţat de lege în ceea ce priveşte atribuirea este că oricine îndeplineşte condiţiile pentru proiect îşi poate depune oferta pentru o concesiune. Încearcă cine vrea, însă, după cum am văzut, stufoasa şi birocratica procedură poate fi cât se poate de descurajantă.

Din fericire (sperăm), OUG 35/2013 (adoptată la data de 23 aprilie 2013 şi care modifică OUG 36/2004 cu privire la procedurile de atribuire), încearcă să aducă un plus de predictibilitate procedurii, prin stabilirea de termene. Termene pentru autoritatea publică, de data aceasta (legea dispunând deja din  abundenţă de termene pe care ofertantul trebuie să le respecte), în care aceasta necesită a-şi îndeplini obligaţiile.

Motivând necesitatea acestor modificări, preambulul actului normativ a reuşit să identifice unele raţiuni foarte interesante: etapele din procedura de atribuire, ce depind strict de acţiunea sau inacţiunea funcţionarilor publici, sunt “mari consumatoare de timp”, precum şi faptul că, de multe ori, s-au identificat indicii clare privind “tergiversări nejustificate” ale momentului adoptării deciziei finale de către comisia de evaluare.

Motivat de aceste nobile intenţii de a elimina până-acum-nebănuitele neajunsuri ale procedurii, legislatorul nostru a stabilit următoarele termene pentru autoritatea publică:

  • Etapa de evaluare a ofertelor de către comisie trebuie finalizată în 35 de zile de la deschiderea lor;
  • În caz de licitaţie restrânsă, comisia trebuie să selecteze candidaţii în 15 zile de la depunerea candidaturilor;
  • În cazul în care contractul este deosebit de complex, încât autoritatea singură nu poate să stabilească parametrii tehnici, economici, etc, poate apela la un dialog competitiv cu cei interesaţi – acum, etapa de dialog nu poate dura mai mult de 120 zile din momentul lansării invitaţiei;
  • Etapa negocierii directe se va finaliza în termen de 50 de zile de la transmiterea invitaţiei de participare;
  • Depăşirea acestor termene de către funcţionarii publici responsabili va constitui atât abatere disciplinară gravă, cât şi contravenţie – cea din urmă, în situaţia în care nu întruneşte condiţiile pentru a constitui o infracţiune. Contravenţia se sancţionează cu amendă de la 20.000 la 40.000 lei.

Concluzii?

Nu putem spune că aceste modificări aduse de OUG 35/2013 ne iau prin surprindere. De ce?

Deoarece aceste termene ar fi trebuit să fie demult stabilite! Mai mult, ni se pare uimitor cum o procedură atât de complexă şi greoaie a putut funcţiona fără anumite limite de timp stabilite pentru ofertant.

Dincolo de toate, trebuie să recunoaştem că adoptarea acestor modificări este binevenită. Dar nu puţine sunt situaţiile în care dispunem de o lege acceptabilă într-o anumită materie, însă problema intervine la aplicare, ce se dovedeşte a fi mai mult decât criticabilă. Aşadar, probabil,  vom continua să fim sceptici în ce priveşte raporturile cu statul, până ce vom vedea că între teoretic şi practic se poate pune semnul egal.