Categories
Articole Protecţie socială

Onorată instanţă, eu cui rămân?

adoptie 2Valul noutăţilor impuse de legea civilă comportă modificări şi în segmentul ocrotirii persoanei fizice, prin abordarea unor mijloace legale inedite prin care minorul beneficiază de protecţie juridică deplină. Rămas singur pe lume şi lipsit de căldura unui cămin autentic, minorul se vede în postura de a accepta , fără prea mare drept de apel, condiţiile sistemului legislativ de a-l integra într-o pseudo-familie” care să-l dea, în cele din urmă, societăţii.

În temeiul legii, ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin tutelă şi prin curatelă.

Tutela este mecanismul juridic care intervine atunci când minorul este lipsit de ocrotire părintească. Cu alte cuvinte, ea se impune atunci când minorul nu mai beneficiază de grija ambilor părinţi din varii motive. În acest sens, sunt expuse şi situaţiile în care instituţia tutelei se impune ″ope legis”(prin puterea legii). În ce priveşte persoana şi bunurile minorului, tutela se exercită numai în interesul acestuia, tutorele fiind responsabil să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi dezvoltarea sa fizică şi mentală, precum şi educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională. Tutela prezintă un caracter personal şi gratuit, aşa cum reiese din art.122, respectiv, art. 123 din Noul Cod Civil.

Instituirea tutelei. Dispoziţiile art. 110 din NCC prevăd că tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt: decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi sau declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.

Faţă de vechea reglementare, care prevedea un termen de înştiinţare de 5 zile (“de la data când află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească”, art.115 din Codul Familiei), în prezent nu mai este indicată o condiţie temporală expresă, ci obligaţia se rezumă la sintagma “ de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească”, prevăzută de art. 111 NCC.

Cine poate fi tutore? Conform art. 112 din prezenta lege, poate fi numit tutore, o persoană fizică, sau soţul şi soţia împreună. Pentru mai mulţi fraţi şi surori poate fi numit un singur tutore.

Incompatibilităţi cu activitatea de tutore. În lumina noilor reglementări, este extinsă sfera incompatibiliţăţilor, iar potrivit art. 113 NCC, nu pot fi numiţi tutori: “un minor, o persoană pusă sub interdicţie judecatorească sau o persoană pusă sub curatelă; cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; cel aflat în stare de insolvabilitate; cel care din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu poate îndeplini sarcina tutelei; cel înlăturat prin act autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur autoritatea parintească, în momentul morţii sale.″

În concluzie, orice persoană fizică cu deplină capacitate de exeriţiu poate fi tutore, dacă nu se încadrează într-una din situaţiile mai sus amintite. Dacă vreunul din cazurile menţionate survine pe parcursul exercitării tutelei, persoana respectivă va fi îndepărtată de la exercitarea tutelei, numindu-se un nou tutore.

Un element de noutate absolută introdus de Noul Cod Civil se referă la modalitatea de numire a tutorelui. Sub imperiul vechii reglementări, tutela putea fi instituită numai de către autoritatea tutelară. În temeiul noilor dispoziţii civile, legiuitorul regândeşte această atribuţie şi o conferă însuşi părintelui minorului sau instanţei de tutelă. În acest caz, vorbim de o tutelă dativă, în care regula este desemnarea tutorelui de către părinţi (art.114 NCC), iar excepţia o reprezintă numirea tutorelui de către instanţă (art. 118 NCC).

Desemnarea tutorelui de către părinte. În conţinutul art. 114 NCC se prevede posibilitatea părintelui în viaţă şi cu capacitate deplină de exerciţiu să numească un tutore pentru copilul său, consolidează exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti şi afirmă în totalitate interesul superior al minorului. Astfel, acesta poate desemna tutorele fie prin act unilateral sau prin contract de mandat, fie prin testament. Desemnarea făcută de către părinte poate fi oricând revocată de acesta.

Principala inovaţie legislativă în această materie o reprezintă introducerea unei noi instituţii, Consiliul de familie, menită să vegheze îndeaproape la buna gestionare a activităţii desfăşurată de tutore. În această direcţie, legiuitorul dedică Secţiunea a 3-a din cadrul tutelei acestei inovaţii legislative (art.124- art. 132 NCC). Scopul acestui organ consultativ este acela al supravegherii modului de îndeplinire a obligaţiilor tutorelui, cu privire la persoana şi bunurile minorului.

Prevederile art. 125, din aceeaşi lege, menţionează că, Consiliul de familie va fi numit tot de către instanţa de tutelă şi va fi compus din “3 rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului” sau în lipsa acestora, chiar din “alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă interes pentru situația acestuia”.  În atenţia instanţei de tutelă revin şi regulile privind constituirea, funcţionarea, atribuţiile şi înlocuirea Consiliului de familie.

Sintetizând cele prezentate, putem concluziona că instituţia tutelei, sub puterea juridică a noilor reglementări, suferă un transfer vizibil din sfera administrativului în sfera judiciarului. Instituirea instanţei de tutelă, operă legislativă de inedit şi de însemnătate pentru nevoile societăţii actuale, merită o atenţie deosebită în ceea ce priveşte evoluţia, de la concept, la jurisprudenţă.