Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în conformitate cu art. 340 alin. (1) raportat la art. 336 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată presupune existenţa unui interes legitim particularizat, concret, actual şi determinat, care să justifice intervenţia procedurală a persoanei în raport cu soluţia dispusă de procuror. În consecinţă, plângerea împotriva soluţiei de clasare dispusă de procuror prin ordonanţă este inadmisibilă, dacă soluţia de clasare nu priveşte persoana care a formulat plângerea şi nu produce efecte asupra sa, neexistând nicio vătămare a unui interes legitim al acesteia.

S-a mai reţinut că actul procurorului este de natură a produce o vătămare unei anume persoane în două ipoteze:
– atunci când actul se referă în mod direct la acea persoană (când procurorul dispune, ia o măsură cu privire la o anume persoană);
– atunci când, fără o referire expresă, actul procurorului produce efecte asupra drepturilor sau intereselor acelei persoane, dând naştere unei situaţii juridice în care acestea sunt implicate (ex: persoana care pretinde un drept asupra unor bunuri indisponibilizate, martorul, expertul sau interpretul cu privire la ale căror cheltuieli sau onorarii procurorul a omis să se pronunţe ori s-a pronunţat în mod greşit, asigurătorul etc.)