Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că prin „sentinţe arbitrale” se înţeleg nu numai sentinţele date de către arbitrii numiţi pentru cazuri determinate, ci şi acelea care sunt date de către organele de arbitraj permanente cărora părţile li s-au supus (conform art. I pct. 1 şi 2 din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, semnată la New York la 10 iunie 1958).

În speță, sentința prin care curtea de apel a soluționat litigiul pe fond, în urma anulării unei hotărâri arbitrale, conform art. 613 alin. 3 lit. b) C. proc. civ., intră sub incidența normelor privind recunoașterea şi executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, reglementate prin Regulamentul (CE) nr. 44/2001, nefiind aplicabilă ipoteza de excludere prevăzută de art. 1 alin. 2 lit. d) pentru arbitraj, reținându-se că nu este vorba despre punerea în executare a unei sentinţe arbitrare, ci despre punerea în  executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care litigiul a fost soluţionat pe fond.

(Decizia nr. 1123 din 23 martie 2018, pronunțată de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)