Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Astfel, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea (moment ce se putea stabili prin orice mijloc de probă) nu se poate confunda cu momentul obiectiv (care urma a fi determinat de instanță) al datei la care reclamantul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

În speță, nu se poate spune, pe de o parte, că recurenta-reclamantă a apelat la justiție pentru a i se furniza elemente edificatoare din partea intimatei, în legătură cu conturile bancare deschise la aceasta, tocmai pentru că avea indicii ale producerii unui prejudiciu, iar pe de altă parte, că abia după punerea în executare a deciziei comerciale pronunțată de instanța de apel, a putut avea reprezentarea producerii unui prejudiciu din partea băncii, prejudiciu evaluat estimativ prin cerere de chemare în judecată.

Cele de mai sus le regăsim în Decizia nr. 1231 din data de 20 septembrie 2017 pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având ca obiect angajare răspundere civilă delictuală.