Reclamanta MP a solicitat în contradictoriu cu pârâtul AHMR desfacerea căsătoriei dintre părţi din culpa exclusivă a pârâtului. (…)

Instanţa a reţinut din actele procedurale efectuate în cauză că pârâtul de naţionalitate arabă îşi are reşedinţa în Grecia, aici aflându-se ultimul domiciliu comun al părţilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află: reședința obișnuită a soților; ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo; reședința obișnuită a pârâtului; în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți; reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii; reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit ș i al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc;

(b) de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

(2) În sensul prezentului regulament, termenul „domiciliu” se interpretează în sensul sistemelor de drept ale Regatului Unit și Irlandei.

Conform dispoziţiilor menţionate anterior, competenţa aparţine instanţei de la reşedinţa obişnuită a reclamantului potrivit pct. 5 sau 6 doar în situaţia în care nici o instanţă dintre cele arătate la pct. 1-4 nu ar fi competentă, competenţele prevăzute de art. 3 alin. 1 pct. 1-6 se exclud unele pe altele, în sensul că dacă sunt întrunite condiţiile de la pct. 1, nu mai sunt incidente cele de la punctele 2-6 şi aşa mai departe.

Instanţa reţine că, în cauză, doar reclamanta este resortisant al statului român, pârâtul având cetăţenia arabă, acesta locuind în Grecia unde s-a aflat şi ultimul domiciliu comun al părţilor. Prin urmare, având în vedere dispoziţiile legale menţionate anterior, instanţa urmează a admite excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea prezentei cauze, excepţie invocată din oficiu şi a respinge cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta MP în contradictoriu cu pârâtul AHMR, ca nefiind de competenţa instanţelor române.