De multe ori, în anumite situaţii, prejudiciile aduse nu sunt doar de natură patrimonială ci şi morale, iar persoana vătămată are dreptul de a fi despăgubită de întregul prejudiciu care i s-a cauzat, indiferent de natura lui.

În cazul prejudiciului moral  este dificil însă, să facem proba acestuia, din acest motiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, aduce completări.

În stabilirea existenței prejudiciului moral trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Ca şi o concluzie, trebuie să probăm existenţa faptei ilicite. Odată probată fapta care a produs consecinţele, se prezumă că între aceasta şi prejudiciu moral este o strânsă legătură.