Separaţia puterilor în stat nu este unul dintre subiectele noastre de interes sau, mai bine spus, nu de puţine ori facem unele confuzii care nu sunt atât de nesemnificative pe cât ne place nouă să credem. Diferitele atribuţii ale Parlamentului şi ale Guvernului nu ne sunt familiare, din moment ce ambele au o activitate intensă în materie de acte normative, vedem Preşedintele (ca instituţie) ca pe un monarh absolut care poate decide şi influenţa orice, poate “tăia şi spânzura” în orice direcţie. Dacă ni se atrage atenţia cu privire la aceste confuzii, nu nu ne simţim prea prost pentru că le-am făcut, deoarece nu considerăm că este obligaţia noastră să înţelegem cum ar trebui să funcţioneze lucrurile – aceste confuzii, sunt, totuşi, destul de periculoase. Neavând interes pentru a şti cum ar trebui să funcţioneze o societate democratică, ne supunem la multe şi variate riscuri, deoarece, nu de puţine ori, însăşi textele legilor sunt ilegale; trebuie doar să avem ochii larg deschişi ca să putem vedea. Educaţia civică, pe latura ce priveşte mecanismele societăţii, este de o extremă importanţă, dar să nu aşteptăm ca această educaţie să ne-o ofere şcoala sau un alt cadru instiuţional; să fim autodidacţi în această materie, să ţinem o contabilitate a ce ne este neclar sau necunoscut şi să ne umplem golurile.
Cum nu ne ocupăm doar cu oferirea legislaţie gratuită, de care cu toţii avem mare nevoie, vă invităm la un exerciţiu de raţionament critic.
Procurorul are atribuţii de urmărire a datornicilor?
Mergând pe aceeaşi direcţie, să ne folosim simţul critic şi să analizăm o dispoziţie a tânărului nostru Cod de procedură civilă . Ca rezumat, articolul 659 stabileşte că, în procedura executării silite, executorul judecătoresc poate cere informaţii despre debitorul urmărit de la debitorii acestuia, de la cei ce deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi, de la instituţii de credit, instituţii publice, organe fiscale, orice alte persoane fizice sau juridice. Dacă aceste persoane refuză să dea aceste informaţii, instanţa de executare le poate aplica amenzi civile, fiind posibil, de asemenea, să fie obligaţi la plata de despăgubiri pentru că au contribuit la amânarea executării silite. Prevederile articolului 659 alineatului (3) sunt, însă, mult mai curioase:
Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare , plasamente de valori mobiliare, este acţionar sau asociat (…).
Prima reacţie pe care ar trebui să o avem este “Cine? Ministerul Public?”, adică procurorii, magistraţii ce conduc urmărirea penală a persoanelor despre care există probe sau indicii că au săvârşit infracţiuni? A avea datorii şi a ajunge să fii executat silit nu te face în mod automat un infractor, atunci, de ce procurorul, organ de drept penal ar trebui să intreprindă astfel de cercetări la cererea unui organ de drept privat, ca executorul judecătoresc? Acest text de lege – art. 659 alin. (3) CPC a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale 473/2013, publicată în Monitorul Oficial din 15 ianuarie 2014. Nu putem să nu ne întrebăm de ce o asemenea dispoziţie a fost introdusă în Codul de procedură civilă, sau, cel puţin, aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem dacă încercăm să ne menţinem cu ochii deschişi şi discernem ce are voie (sau ce ar trebui să aibă) şi ce nu are voie să facă un procuror, care sunt atribuţiile poliţiei în general (pentru că, în viziunea comună, procurorul este asociat cu poliţia), etc.
Să ne lămurim puţin cu privire la atribuţiile procurorului ca magistrat – un actor nu tocmai popular pe scena românească, nu doar datorită profesiei în sine, cât diferitelor abuzuri de care Procuratura anti-decembristă s-a făcut vinovată. Însăşi Constituţia prevede că “procurorul reprezintă interesele generale ale societăţii (…), contribuie la apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor persoanei” şi face aceste lucruri prin tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni.
Aşadar, atribuţiile Ministerului Public se exercită, în principal, în sfera judiciară penală; în mod excepţional, el participă la procesul civil, în cazul în care, printre participanţi, se află anumite persoane (minori, persoane sub ocrotire), precum şi atunci când este, în general, necesar pentru ordinea de drept şi pentru a asigura scopul social menţionat mai sus. Dacă procurorul, la cererea executorului judecătoresc, trebuie să întreprindă astfel de cercetări cu privire la persoane aflate în cursul executării silite, această participare în sfera civilă încetează să fie excepţională, procurorul dobândind, astfel, anumite drepturi şi impunându-i-se anumite atribuţii ce contravin statutului său (de organ esenţialmente penal, al cărui timp trebuie să fie petrecut în cercetarea infracţiunilor şi a făptuitorilor săi, nu culegând date despre debitori cu mai mult sau mai puţin succes în afaceri).
De asemenea, intervenţia procurorului în executarea silită duce la un serios dezechilibru de poziţii între debitor şi creditor; avem, pe de o parte, debitorul cu datoriile sale şi creditorul, care are de partea sa executorul judecătoresc şi pe toţi terţii ce ar putea fi de acord să ofere informaţiile cerute de executor (aici se mai deschide, evident, o altă discuţie – băncile, de exemplu, garantează confidenţialitatea informaţiilor personale, şi totuşi există o dispoziţie a Codului de procedură civilă care duce la încălcarea acestei dispoziţii). Pe lângă aceştia, creditorul ar mai avea şi sprijinul procurorului. Dispoziţia fiind deja declarată neconstituţională, problema nu mai este de interes, dar să ne gândim: banca ce şi-a asumat riscul amenzii pe care instanţa de executate i-o poate aplica şi nu a oferit datele cerute de executor ar fi fost obligată să dea aceste date dacă procurorul le cerea? Iar, cu ce motiv solicita Ministerul Public aceste date, din moment ce nu era vorba despre o persoană aflată sub urmărire penală?
Un alt neajuns al textului declarat neconstituţional este că acorda executorului judecătoresc o atribuţie de control, de dispoziţie, faţă de procuror, că putea să îi dispună acestuia să întreprindă anumite acţiuni. Ori, tot Constituţia ne spune că procurorii sunt supuşi numai ierarhic, procurorilor superiori. Unde mai pui că nici problema competenţei materiale nu era rezolvată – se vorbea de Ministerul Public în general, dar care procuror de la parchetul de pe lângă care instanţă – judecătorie, tribunal, curte de apel – ar fi trebuit să se ocupe de aceste atribuţii civile? Şi, când ar fi obţinut aceste date, ce măsuri ar fi putut dispune? Iar, foarte important, care ar fi fost calea pe care aceste măsuri ar fi putut fi contestate?
Concluzii
Vedem, aşadar, cât este de important să ţinem ochii larg deschişi, să ne auto-educăm civic, să ne cunoaştem drepturile şi obligaţiile. Dacă această decizie de neconstituţionalitate nu ar fi fost pronunţată, ar fi fost posibil ca o astfel de normă să ni se aplice şi să nu vedem nimic în neregulă de a fi verificaţi de procuror în ceea ce priveşte debitele noastre, chiar dacă nici măcar nu ne-am gândit să săvârşim ceva penal. Şi, în general, să analizăm critic orice informaţie primim, să nu ne lăsăm păcăliţi de caracterul aparent necenzurat al presei, să nu ne lăsăm pradă manipulării şi să nu zăbovim în comodul spaţiu al indiferenţei cu privire la ce se întâmplă în jurul nostru.