ÎCCJ a fost sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea neunitară a art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 125 din Codul fiscal din 2003 (actualul art. 265 din Codul fiscal), art. 670 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti.

Prin Decizia nr. 6/2022 ÎCCJ a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că onorariile maximale ale executorului judecătoresc, astfel cum sunt stabilite de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 şi de Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.550/C/2006, nu includ şi taxa pe valoarea adăugată prevăzută de art. 265 din Codul fiscal (fostul art. 125 din Codul fiscal din 2003), aferentă serviciilor prestate de acesta în cadrul procedurii de executare silită.