Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că obligația de a suporta plata tuturor impozitelor și taxelor, prevăzută de părţi într-un contract, se raportează la obligaţia legală a cumpărătoarei de a declara proprietatea la direcţia de taxe şi impozite locale, în vederea stabilirii şi aplicării impozitului pe bunuri imobile, nu în legătură cu plata TVA, aceasta fiind o clauză standard în contractele de vânzare.

Înalta Curte a făcut referire la jurisprundența CJUE, respectiv la hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-249/12 şi C-250/12, Tulică şi Plavoşin, prin care s-a statuat că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 şi 78, trebuie interpretată în sensul că, atunci când preţul unui bun a fost stabilit de părţi fără nici o menţiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoană obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operaţiunea supusă taxei, preţul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administraţia fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.

(Decizia nr. 2476 din 6 iunie 2018, pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)