Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că este necesară calificarea naturii juridice a cererii de chemare în judecată de către instanță, în vederea fundamentării soluției pronunțate.

În speță, obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit obligația de a face (transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing; restituirea bunurilor în natură sau plata contravalorii, cu dobânda contractuală de la data achitării preţului şi până la executarea predării acestora, în cazul în care obligaţia de restituire nu este posibilă, ca efect al înstrăinării lucrurilor), întemeiat pe art. 969 din C. civ. de la 1864, OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.

Invocarea de către reclamantă a instituţiei îmbogăţirii fără just temei a pârâtei nu apare ca un fundament al dreptului invocat în principal, astfel că nu se poate aprecia că suntem în prezenţa unei conturări a cauzei obligaţiei deduse judecăţii ca incluzând îmbogăţirea fără just temei, ci suntem în prezenţa unei demonstraţii care vrea să arate că situaţia contrară solicitărilor reclamantei ar reprezenta o situaţie nelegală de îmbogăţire fără just temei a pârâtei (fiind vorba de un simplu argument de interpretare propus de reclamantă).

(Decizia nr. 375 din 15 februarie 2018, pronunțată de Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)