Potrivit ştirilor juridice, într-un caz practic a fost stabilit faptul că autoritățile însărcinate cu executarea unui mandat european de executare trebuie să stabilească, în caz de forță majoră dovedită, o a treia dată a predării dacă primele două tentative de predare au eșuat ca urmare a rezistenței opuse de persoana căutată. Revine instanțelor naționale sarcina să verifice dacă autoritățile nu au putut prevedea o astfel de rezistență, iar consecințele acesteia asupra predării nu au putut fi evitate în pofida diligenței manifestate de autorități.

Pentru a ajunge la concluzia de mai sus vom prezenta un caz practic care a fost soluţionat de Curtea de Justiţie a uniunii Europene.

Domnul Tomas Vilkas a făcut obiectul a două mandate europene de arestare, emise de o instanță lituaniană. Autoritățile irlandeze au încercat să procedeze la predarea domnului Vilkas autorităților lituaniene prin recurgerea la un zbor comercial. Domnul Vilkas a fost însă exclus de la îmbarcare din cauza rezistenței opuse de acesta. Două săptămâni mai târziu, o a doua tentativă de predare, tot prin intermediul unui zbor comercial, a eșuat ca urmare a unei serii de evenimente similare.

În hotărârea din 25 ianuarie 2017 în cauza C-640/15, mai întâi, Curtea amintește că, în temeiul dreptului Uniunii, persoana căutată este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale asupra executării mandatului european de arestare. Această regulă este supusă totuși anumitor derogări. Astfel, se prevede că, în cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritățile implicate pot conveni asupra unei noi date a predării.

În primul rând, Curtea consideră că legiuitorul Uniunii a avut intenția de a se referi la noțiunea de forță majoră înțeleasă în sensul de împrejurări străine celui care le invocă, neobișnuite și imprevizibile, ale căror consecințe nu ar fi putut să fie evitate în pofida diligenței manifestate.

În al doilea rând, Curtea subliniază că noțiunea de forță majoră trebuie să fie interpretată în mod strict. Astfel, un caz de forță majoră nu poate justifica prelungirea termenului de predare a persoanei căutate decât în măsura în care predarea în termenul prevăzut este „împiedicată”; faptul că predarea este îngreunată nu poate justifica, așadar, aplicarea regulii.

Potrivit ştirilor juridice, Curtea concluzionează că, în acest context, rezistența opusă de o persoană căutată la predarea sa poate fi considerată în mod valabil o împrejurare străină celui care o invocă și neobișnuită. În schimb, această situație nu poate în principiu să fie calificată drept împrejurare imprevizibilă.

O interpretare potrivit căreia autoritatea judiciară de executare nu ar mai trebui să procedeze la predarea persoanei căutate și nici să convină, în acest scop, asupra unei noi date a predării cu autoritatea judiciară emitentă după expirarea termenelor prevăzute ar fi de natură să aducă atingere obiectivului de accelerare și de simplificare a cooperării judiciare. Rezultă că simpla expirare a termenelor prevăzute nu poate exonera statul membru de executare de obligația sa de a continua procedura de executare a mandatului european de arestare și de a proceda la predarea persoanei căutate, autoritățile în cauză trebuind să convină, în acest scop, asupra unei noi date a predării.