Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art.222 alin. (10) din Codul de procedură penală, care prevede că “durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale“.

Astfel, Curtea a arătat că măsura arestului la domiciliu este similară măsurii arestului preventiv, atât sub aspectul includerii sale de către legiuitor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii sale privative de libertate.

Astfel, întrucât prin dispoziţiile Legii nr. 135/2010 măsura arestului la domiciliu a fost reglementată la o dată ulterioară revizuirii Constituţiei, iar la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de liberate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă, Curtea a stabilit că dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, care fac referire doar la arestarea preventivă, atunci când stabilesc o durată maximă a acestei privări de libertate (180 de zile), vizează toate măsurile preventive privative de libertate prevăzute de normele procesual penale în vigoare.

Prin urmare, Curtea Constituţională a decis că dispoziţia care prevede că durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive este neconstituţională.