La 27 noiembrie 2014, în Monitorul Oficial al României nr. 866, a fost publicată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Analizând chestiunile de drept supuse dezlegării, Înalta Curte a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, stabilind următoarele:
1. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, pot beneficia de drepturile prevăzute în actul normativ şi persoanele care făceau parte, în perioada de referinţă, din categorii sociale necompatibile cu orânduirea socială instaurată în România după data de 6 martie 1945, cum ar fi cazul chiaburilor.
2. În interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. d) din Decretul-lege nr. 118/1990:
a) noţiunea de “domiciliu obligatoriu” se referă numai la situaţia în care a fost instituită măsura administrativă de stabilire a domiciliului obligatoriu, cu consecinţa îngrădirii dreptului de alegere în mod liber a domiciliului, iar nu şi la cazurile în care persoana în cauză şi membrii familiei sale au avut limitată doar libertatea de circulaţie;
b) pot beneficia de drepturile prevăzute de Decretul-lege membrii familiei – soţul/soţia şi copiii – ai persoanei care a avut stabilit domiciliul obligatoriu şi care au locuit împreună cu aceasta în perioada de referinţă.