Tag-Archive for » termen de prescriptie «

Coaliţia de guvernare din Italia a ajuns la un acord cu privire la eliminarea termenilor de prescripţie în cazul a numeroase infracţiuni, printre care şi cele de corupţie, detensionând o situaţie care ameninţa stabilitatea cabinetului de la Roma.

Anual, zeci de mii de procese eşuează în Italia, pentru că magistraţii nu pot asigura o condamnare definitivă înainte ca termenele de prescripţie să intre în vigoare. Mai mult …

Potrivit reglementărilor penale prescripţia înlătură răspunderea penală.

Art. 155 alin.1) C. penal prevede: cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

Potrivit ultimelor noutăţi legislative a fost sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la sintagma “oricărui act de procedură penală”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate s-a susţinut că sintagma “orice act de procedură” este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care aceasta încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că, potrivit doctrinei, actele de procedură sunt împărţite în acte procedurale şi acte procesuale, distincţie ce presupune un regim juridic diferit al acestor acte şi consecinţe juridice diferite. Mai mult …

Prescripţia înlătură răspunderea penală în cazul săvârşirii unor infracţiuni cu excepţiile prevăzute de lege.

Termenele de prescripţie sunt prevăzute de Codul penal, iar potrivit art. 155 cursul prescripţiei poate fi întrerupt.

În alin. 3) al art. 155 C. penal se prevede că întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

Acest articol de lege, potrivit ştirilor juridice, a fost contestat pe motiv de neconstituţionalitate. Mai mult …

descarcare-3Judecătorii şi procurorii pot fi cercetaţi disciplinar. Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevede în art. 46 că în cadrul cercetării disciplinare se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ascultarea celui în cauză şi verificarea apărărilor judecătorului sau procurorului cercetat sunt obligatorii. Refuzul judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii ori de a se prezenta la cercetări se constată prin proces – verbal şi nu împiedică încheierea cercetării. Judecătorul sau procurorul cercetat are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare.

Potrivit legislaţiei art. 47 alin. 1 lit. b) din aceeaşi lege menţionată mai sus prevede că  inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea iar rezoluţia de clasare este definitivă.
Mai mult …

descarcarefpŞtim cu toţii faptul că a constuit o problemă serioasă în România modul în care s-au despăgubit proprietarii pentru confiscarea proprietăţilor în timpul regimului comunist. S-au constituit numeroase soluţii pentru stabilirea regimului stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar o soluţia a constituit-o înfiinţarea Fondului Proprietatea prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Potrivit ştirilor juridice, titlurile de despăgubire emise se prevedea în vechea reglementare că se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul “Proprietatea”. Însă art. III din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prevede că pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.  Mai mult …

justitie3Se spune că „cine nu muncește, nu greșește.” Dacă salariatul comite abateri grave și repetate de la regulile de disciplină a muncii sau de la cele din contractul individual de  muncă sau din regulamentul de ordine interioară, angajatorul nu poate trece cu vederea aceste lucruri mai ales când îi aduc atât prejudicii patrimoniale, cât și de imagine. De cele mai multe ori dispune concedierea angajatului pentru motive ce țin de persoana acestuia având în vedere greșelile comise.

Când s-a angajat la firma de publicitate, Radu a fost foarte încântat de noul job. În timp însă, uita mai mereu să onoreze comenzile la timp, întârzia cu lucrările și toate aceste lucruri au dus la pierderi financiare semnificative pentru angajator. Exasperat de pierderile înregistrate și reclamațiile primite de la clienți angajatorul a decis emiterea unei decizii de concediere împotriva lui Radu în baza art. 61 lit a) din Codul Muncii, adică pentru motive ce țin de persoana salariatului care a comis numeroase abateri.

Intrigat și convins că i s-a făcut o mare nedreptate Radu l-a acționat în judecată pe angajator în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicarea deciziei de concediere. A depus contestația împotriva deciziei de concediere la tribunalul de la domiciliul său și a solicitat instanței să dispună anularea deciziei de concediere, reintegrarea sa în postul avut anterior concedierii și acordarea drepturilor salariale la zi indexate și reactualizate.

Ce a decis instanța de fond?

Instanța de fond (tribunalul) analizând cererea lui Radu a decis că acesta are dreptate și a dispus anularea deciziei de concediere și obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale. Angajatorului nu i-a venit să creadă că, deși a probat pierderile financiare produse prin abaterile repetate ale salariatului concediat, totuși instanța l-a obligat să îl reprimească la muncă și să îi plătească drepturile bănești.

Radu a aflat că angajatorul a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de tribunal și totuși s-a prevalat de o dispoziție din Codul de procedură civilă de la art. 448 pct. 2 care îi permite să ceară angajatorului să respecte hotărârea primei instanțe ca fiind executorie de drept. Potrivit art. 448 pct. CPC “hotărârile primei instanțe sunt  executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.”

Concret, legea îi dă voie angajatului care a câștigat la tribunal să ceară angajatorului să îl reprimească la serviciu și să îi achite drepturile bănești, chiar dacă recursul promovat de angajator nu s-a judecat încă și hotărârea nu a rămas irevocabilă. Mai mult …

Prescripţia extinctivă, se identifică în Codul Civil ca fiind o sancţiune care conduce la stingerea dreptului material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge  o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz (art. 2500 alin. ultim).

Reglementarea expresă a obiectului prescripţiei, răspunde unei întrebări ce a dat naştere atâtor controverse în rândul doctrinei anterioare Legii nr 287/2009: Ce se stinge prin prescripţie, dreptul de a cere condamnarea pârâtului sau chiar dreptul subiectiv civil?

Ceea ce se prescrie prin trecerea timpului este dreptul la acţiune în sens material nu şi dreptul la acţiune în sens procesual (dreptul de a sesiza organul judiciar, dreptul de a formula cereri, excepţii etc).

Sintagma „drept la acţiune în sens material” nu este o creaţie a doctrinei, acest drept fiind de origine germană, el semnificând prescrierea „pretenţiei” nu şi a dreptului subiectiv ca atare.

De pildă, un prieten nu si-a plătit factura la gaze timp îndelungat. Creditorul (societatea păgubită) nu este foarte diligent şi lasă să treacă o perioadă de 7 ani, timp în care nu încearcă să-şi recupereze banii.

După 7 ani, îl acţionează în judecată pe debitor cerându-i datoria. Acesta însă, deşi poate alege să o plătească, nu este obligat să adopte o astfel de conduită. De ce? Pentru că prin scurgerea timpului, datoria s-a prescris.

Prescripţia extinctivă este, aşadar, ca un burete care şterge raportul juridic obligaţional dintre creditor şi debitor.

Dar cine fixează termenele de prescripţie? Şi mai ales, cine este în măsură să invoce trecerea timpului şi prescrierea prestaţiei?

 Prescripţia extinctivă era reglementată de Decretul 167/1958 ca o instituţie juridică de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, motiv pentru care părţile nu puteau deroga, prin act juridic, de la normele juridice respective. Aşadar, potrivit articolului 1 din Decretul 167/1958: „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”.

Poate fi observat cu uşurinţă însă, că Noul Cod Civil este adeptul schimbărilor majore, aşa că deşi admite că această instituţie este de interes general, consideră că normele privitoare la prescripţia extinctivă sunt instituite pentru ocrotirea unor interese private, raţiune pentru care îi conferă acesteia caracter de ordine privată.

Pe de altă parte, ca o consecinţă firească a caracterului de ordine privată, în prezent, organul de jurisdicţie competent nu mai poate aplica prescripţia din oficiu (conduită la care acesta era obligat sub imperiul Decretului 167/1958). Mai mult decât atât, prescripţia nu poate fi invocată din oficiu nici în acele situaţii în care ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2512 Cod Civil).

Dacă prescripţia nu mai poate fi invocată din oficiu, înseamnă că părţile sunt singurele stăpâne de a invoca sau nu trecerea timpului şi prescrierea prestaţiei.

Această soluţie, deşi pare să confere părţilor o mai mare putere de decizie, fără implicarea organului de jurisdicţie, transformă prescripţia într-o simplă apărare prin care debitorul chemat în judecată pentru executarea pretaţiei o va putea invoca pentru a se libera.

Părţile însă, nu se află deloc pe o poziţie de egalitate juridică, deoarece potrivit articolului 2513 din Codul Civil prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Această dispoziţie are în vedere un debitor foarte informat şi diligent, creditorul fiind în mod clar avantajat, acesta putându-se bucura de executarea prestaţiei sale, chiar prescrisă, dacă datornicul său pierde termenul fixat de lege pentru invocarea prescripţiei.

În plus, dacă Decretul 167/1958 prevedea imperativ termenele de prescripţie, fără posibilitatea vreunei persoane sau instituţii de a le modifica sau înlătura, în prezent părţile, operând cu o instituţie cu caracter privat, pot să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori chiar să modifice cauzele legale de suspendare ori de întrerupere.

Potrivit articolului 2515 din Codul civil, aceste modificări operează prin acord expres, fiind necesar ca părţile să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie făcute în limitele şi condiţiile prevăzute de lege (de exemplu, să nu se refere la drepturi la acţiune de care părţile nu pot să dispună sau acţiuni derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului). De asemenea, noua durată a termenelor nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.

Deşi părţile au posibilitatea de a efectua modificări cu privire la cursul prescripţiei, la termenele acesteia, la cauzele de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei, totuşi ele nu pot declara o acţiune imprescriptibilă, dacă aceasta este, potrivit legii, prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă, nu poate fi considerată prescriptibilă. Această normă reprezintă o excepţie de la caracterul de ordine privată al prescripţiei extinctive.

În concluzie, urmărind schimbările privind instituţia prescripţiei extinctive, putem observa o atenuare a acesteia pe planul dreptului civil, legiuitorul urmărind realizarea unui transfer din „regatul” organului de jurisdicţie, în „ograda”  părţilor. Cu toate acestea, raporturile juridice formate sub vechea reglementare, ramân supuse regulilor aplicabile prescripţiei la acea dată.

 

Mi-aş dori ca toată lumea să fie aşa pozitivă ca vecina mea de la etajul doi. Este un om care are un zâmbet şi o vorbă bună pentru fiecare. Nu ştiu dacă primeşte ceva în schimbul faptului că are un suflet aşa de bun …ca pâinea caldă. Viaţa nu i-a oferit doar zâmbete. Este o mamă care îşi creşte singură copilul şi are grijă de părinţii săi cu un devotament exemplar. Lucrează ca asistentă medicală la urgenţe. Viaţa ei se împarte între familia ei de acasă şi familia de la serviciu. Îşi iubeşte meseria, îi place să aline suferinţele oamenilor atât cât poate. În cele mai posomorâte zile, când o întâlneam, zâmbetul ei mă revigora şi îmi dădea energie. Îmi ziceam : “eu de ce nu pot fi aşa?”

O admiram foarte mult pentru felul ei pozitiv de a fi şi de a vedea viaţa. Chiar am întrebat-o odată: “Care este secretul tău?”  M-a privit în ochi, mi-a zâmbit şi mi-a spus: ”Eu când vin de la serviciu îmi pun toate grijile de peste zi în acest copac din faţa blocului şi le las acolo până a doua zi când plec… Este “copacul grijilor”. Astfel, când intru în casă, uit de toate problemele şi mă bucur de momentele petrecute alături de familia mea! Ăsta este marele secret! Dacă vrei poate fi şi copacul tău… De tine depinde!” Din acea zi viaţa mea s-a schimbat în bine. Îi mulţumesc!

Acum ceva vreme m-am întâlnit cu ea în faţa blocului şi în locul unui zâmbet cu care eram obişnuită, am văzut un om apăsat de probleme, pe care nici „copacul grijilor” nu reuşea să-l mai ajute. Mi-a spus că băiatul ei a fost bolnav, l-a vegheat nopţile şi lipsa somnului şi-a spus cuvântul la serviciu unde nu a mai dat acelaşi randament. În consecinţă, conducerea spitalului îi aducea la cunoştinţă că îi reduce salariul o perioadă de timp. O durea că nu i-au dat  şansa să se apere şi să explice clar motivele comportamentului său şi considera că ar fi fost util ca cei din conducerea spitalului să fi avut timp suficient pentru a cerceta îndeaproape lucrurile.

Legiuitorul parcă a intuit că multe persoane s-au aflat în situaţia vecinei mele şi ar fi util să reglementeze anumite prevederi din Codul Muncii, prevederi care au creat nedreptaţi, frustrări şi nu în ultimul rând, o practică neunitară la nivelul instanţelor de judecată.

Astfel, în Monitorul Oficial numărul 817 din 05.12.2012 s-a publicat Decizia nr.16/12.11.2012 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General a României. Această decizie a intrat în vigoare începând cu 5 decembrie 2012 şi se va aplica pentru procesele ulterioare publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Decizia are ca obiect aplicarea unitară de către instanţele de judecată a prevederilor art. 252 alin. 1 din Codul Muncii. Acest articol prevede că: ”Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.” Având în vedere că instanţele interpretau după propria convingere conţinutul articolului şi soluţiile în cadrul proceselor ce aveau acelaşi obiect erau diferite, Procurorul General a României a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu acest recurs în interesul legii în scopul de a crea o practică unitară cu privire la data de la care curge termenul de 30 zile în care angajatorul poate aplica sancţiunea disciplinară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că data de la care curge termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancţiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării discplinare prealabile la registratura unităţii, moment în care dobândeşte dată certă şi este înregistrat în registrul de evidenţă generală al angajatorului.

Când reprezentantul angajatorului este sesizat cu o faptă prin care s-au încălcat normele ce guvernează raporturile de muncă, nu suntem în faţa unei abateri disciplinare pentru că până la încheierea cercetării disciplinare făptuitorul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. După încheierea cercetării prealabile şi finalizarea raportului referitor la abaterea respectivă, angajatorul decide dacă va emite sau nu o decizie de abatere disciplinară la adresa făptuitorului.

În decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că: ”legiuitorul produce confuzie prin folosirea sintagmei “luarea la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare”, în loc de “luarea la cunoştinţă despre constatarea abaterii disciplinare”, deoarece numai “fapta” putea fi săvârşită, în timp ce abaterea disciplinară are un conţinut complex, incluzând noţiunea de “faptă”, şi impune verificarea elementului subiectiv, adică a existenţei vinovăţiei, precum şi a îndeplinirii celorlalte condiţii impuse de art. 247 alin. (2) din Codul muncii, republicat, care o defineşte. Prin urmare, pentru rigurozitatea exprimării, trebuia să se aibă în vedere că abaterea disciplinară nu putea fi săvârşită, ci constatată.”

Art. 252 alin. 1 din Codul Muncii identifică două termene de prescipţie însoţite de momentele de la care curg aceste termene. Astfel, există termenul de 30 de zile pentru „data luării la cunoştinţă de despre săvârşirea abaterii disciplinare” şi cel de 6 luni “de la data săvârşirii faptei”.

Decizia nr. 16/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie susţine că: ”legiuitorul a reglementat şi un termen maxim de prescripţie de 6 luni, în care poate fi aplicată sancţiunea disciplinară, în scopul de a nu permite angajatorului să îşi exercite abuziv prerogativele şi să prelungească nepermis cercetarea prealabilă şi aplicarea sancţiunii, aspect de natură a afecta raporturile de muncă prin crearea unei stări de nesiguranţă a salariatului privind securitatea locului său de muncă.”

Jurisprudenţa a fost neunitară în materia art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, deoarece unele instanţe de judecată considerau că termenul de 30 de zile include şi perioada cercetării prelabile. În această situaţie angajatul putea fi supus aşa cum apare în recursul în interesul legii „la presiuni cauzate de procedura cercetării disciplinare”.

Aşa a păţit şi vecina mea. Pe lângă problemele de acasă, presiunea exercitată de angajator asupra sa i-a creat un sentiment de frustrare şi nesiguranţă.

Prin admiterea acestui recurs în interesul legii s-a urmărit atât realizarea unei practici unitare la nivelul instanţelor de judecată, cât şi protejarea intereselor angajatului şi angajatorului, în sensul de a acorda timp suficient angajatorului să efectueze o cercetare prealabilă corectă, complexă, fără a fi condiţionat să o finalizeze într-un timp anume.

Dacă veţi şti de când curg cele 30 de zile în care angajatorul vă poate aplica sancţiunea disciplinară, vă veţi putea susţine punctul de vedere în faţa acestuia şi vă veţi putea apăra cum se cuvine.

Dacă nici aşa nu veţi izbândi, imaginaţi-vă un „copac al grijilor” care se va împovăra cu toate problemele voastre, lăsându-vă să vă bucuraţi de clipele alături de cei dragi!