În comuna primitivă şi-n Antichitate, problema ispăşirii pedepselor penale se punea în termeni tranşanţi- „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Abia apoi, după multă vreme, câţiva aveau să îşi dea seama, concomitent cu apariţia creştinismului, că „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea sa!”
Până să ia act de acest lucru şi regii, tribunalele, structurile poliţieneşti şi armatele, au trecut secole şi au fost secerate milioane de vieţi, pentru greşeli minore. Multă vreme nu s-a ţinut seama, în aplicarea pedepsei, de persoana vinovatului, de forma de vinovăţie (culpă, intenţie directă) şi nici de posibilităţile de recuperare a acestuia pentru societate.
În Apus a funcţionat Inchiziţia dar, mai apoi, demolatorii Bastiliei, revoluţionarii de la 1789, au întrecut-o prin numărul uriaş de victime făcute în doar câţiva ani. Lupta pentru dreptate şi o lege mai bună continuă şi azi! Secole la rând s-a mers pe principiul „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba!”
Pedepsele erau disproporţionate, judecata sumară (aşa cum se întâmplă şi azi la răsturnările de regim politic). Nimeni nu discuta despre circumstanţe atenuante. Flinta era tot timpul încărcată iar gloanţe… berechet. Paloşul călăului ori ghilotina erau bine ascuţite. E drept că şi răufăcătorii pândeau peste tot.
Şanse de reabilitare
Pe lângă faptul că sistemul de recompensare „ochi pentru ochi” are şi azi un procent îngrijorător de adepţi (şi asta ar dovedi-o din plin un sondaj pe tema introducerii pedepsei capitale, chiar la un popor blajin, ca românii!), există sisteme juridice care nu-i lasă vinovatului şansa de a se reabilita, de a arăta că regretă fapta şi că n-ar mai reedita, în ruptul capului, răul comis.
Atunci când două sau mai multe persoane lucrează, laolaltă, pentru realizarea unui obiectiv, organizarea muncii e unul dintre factorii care fac diferența între reușită și eșec. Organizarea este condiția cea dintâi a bunei funcționări unui grup, a unei instituții, a oricărei structuri sociale.
