„Dacă libertatea cuvântului chiar înseamnă ceva, ea este dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.” (George Orwell).
Studentă fiind am învățat la materia dreptului penal că insulta și calomnia sunt infracțiuni pe care legea română le pedepsește. Anii au trecut și în iulie 2006 cele două infracțiuni au fost abrogate, dând astfel o mult mai mare libertate de exprimare atât cetățenilor, cât mai ales jurnaliștilor care erau principalii vizați de aceste fapte. Sigur că libertatea de exprimare atât a cetățeanului, cât și a presei a fost și va fi percepută diferit, vorba lui Mark Twain: „dacă nu citești ziarele, ești neinformat, dacă le citești, ești dezinformat.”
În 18 ianuarie 2007 prin Decizia nr. 62 Curtea Constituțională este sesizată cu o excepție de neconstituționalitate care viza tocmai faptul că în mod nelegal insulta și calomnia au fost abrogate în iulie 2006.
Ce a dispus Curtea Constituțională prin Decizia nr. 62/2007?
Curtea Constituțională susține că prin abrogarea celor două infracțiuni s-ar fi îngrădit accesul liber la justiție al cetățeanului și la un proces echitabil. Afirmația se bazează pe faptul că oricine are acces liber la justiție înseamnă că poate să se adreseze instanțelor de judecată și să beneficieze de mijloace adecvate de a i se ocroti dreptul încălcat.
Or, prin abrogarea celor două fapte, victimele unor fapte de insultă și calomnie nu se pot adresa instanțelor de judecată pentru a obține o reparație adecvată pentru faptul că le-a fost lezată demnitatea, onoarea, dreptul la imagine, la viața privată. Prin abrogarea celor două fapte s-au înlăturat mijloacele penale pentru ocrotirea demnității persoanei victimele fiind în imposibilitatea de a se adresa instanței pentru apărarea ei.
În argumentația sa, Curtea a arătat că potrivit art. 30 alin. 1 din Constituţia României: “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, iar alin. 6 al aceluiași art 30 prevede că: “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”
Analizând cele două aliniate, Curtea a ajuns la concluzia că nu se bate cap în cap principiul libertății de exprimare cu incriminarea insultei și calomniei, motiv pentru care a decis să admită excepția de neconstituționalitate și să declare că nu a fost constituțional ca în 2006 cele două fapte să fie abrogate.
Drept urmare din 18.01.2007 în viziunea Curții Constituționale, cele două fapte erau în vigoare și trebuiau pedepsite în continuare. Atât Parlamentul, cât și instanțele de judecată au ignorat decizia Curții Constituționale, iar consecința a fost practica neunitară la nivelul țării. Unele instanțe i-au condamnat pe cei care au săvârșit aceste fapte, alte instanțe i-au iertat.
Vreme de peste 3 ani nimeni nu a părut să fie deranjat de soluțiile diametral opuse pronunțate de instanțele din România. Până în faimoasa zi de 18.10.2012 când pe rolul ÎCCJ se afla recursul în interesul legii referitor la Decizia Curții Constituționale nr. 62/2007, decizie care a generat două opinii contradictorii ale instanțelor judecătorești.
Ce a dispus ÎCCJ prin Decizia nr. 8/2010?
