Codul de procedură penală, art. 146 indice 1, prevede că obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la tranzacţiile financiare ale făptuitorului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea operaţiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul.
Tag: inculpat
Codul de procedură penală prevede că după înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.
În cazul în care judecătorul de cameră preliminară admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că înlăturarea recidivei postexecutorii, greșit reținute, nu poate fi cenzurată prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Ca atare, deși critica privind aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ar putea fi cenzurată prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nelegalitatea cuantumului pedepsei aplicate este generată tocmai de reținerea greșită a stării de recidivă postexecutorie, pe care instanța de casație nu o poate înlătura prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că declararea necorespunzătoare a adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, constituie infracţiunea de fals în declaraţii.
Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert.
Dispunerea efectuării expertizei este prevăzută în art. 172 C. procedură penală. În alin. 12) al aceluiaşi articol se prevede că după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize.
Comisia “Legislaţie şi cooperare interinstituţională” din Consiliul Superior al Magistraturii a recomandat, după consultarea cu instanţele şi parchetele din ţară, mai multe propuneri la proiectul de lege privind modificarea şi completarea Codurilor penale, printre care s-au numărat şi eliminarea camerei preliminare, dreptul la informare a opiniei publice în timpul urmăririi penale, dar şi ca partea civilă să fie introdusă în procesul penal până la întocmirea rechizitoriului.
Proiectul de modificare a Codului de Procedură Penală – depus la Parlament şi care va fi discutat începând de joi de comisia specială – prevede că în cursul urmăririi penale sau al judecăţii pot fi comunicate public informaţii doar dacă acestea justifică un interes public, iar suspecţii nu pot fi prezentaţi cu cătuşe sau alte mijloace de imobilizare de natură a induce în percepţia publică faptul că ar fi vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni.
Codul care a generat cele mai multe excepții de neconstituționalitate admise este Codul de procedură penală. Inadvertențele existente între textele de lege arată faptul că la elaborarea unor astfel de legi trebuie să cumpănești bine înainte de a crea un astfel de instrument juridic. Scăpările legislative nu fac decât să îngreuneze activitatea instanțelor și să ducă la soluții contradictorii care pot face obiectul unor acțiuni la CEDO. Și uite așa iar ajungem să fim buni de plată, pentru că CEDO nu trece cu vederea astfel de nereguli.
Cel puțin la nivel teoretic este recunoscut faptul că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate de erorile judiciare. Tot prin Constituție s-a prevăzut faptul că răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Sunt cazuri în care o persoană este arestată preventiv în mod abuziv sau este achitată în cursul unui proces penal. Problema care a generat practică neunitară a fost aceea de a ști dacă caracterul nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal dă dreptul la despăgubiri și trebuie să fie sau nu constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia și dacă hotărârea judecătorească de achitare poate sau nu să constituie temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.
Sunt situații în care în cadrul unui proces penal este obligatorie instituirea sechestrului asupra bunurilor inculpatului. De exemplu, dacă persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, în situația infracțiunilor de evaziune fiscală, spălare de bani, corupție. Problema care a generat controverse a fost aceea de a ști dacă instanța are obligația în astfel de cazuri să instituie sechestru atunci când din verificările efectuate rezultă că nu există niciun bun în patrimoniul inculpatului sau părții responsabile civilmente.