Tag-Archive for » dezlegare chestiune de drept «

În cadrul procesului penal persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal.

Însă potrivit art. 491 alin. 2) C. procedură penală dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. Iar alin. 3) al aceluiaşi articol prevede că în cazul în care persoana juridică nu şi-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă, din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. Mai mult …

Legea+pensiilor+speciale+ale+ale%C5%9Filor+ar+putea+fi+discutat%C4%83+%C3%AEn+Parlament_481118

În practica instanţelor de judecată, de multe ori, se recurge la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Această procedură este una contencioasă, incidentală, de colaborare judiciară între instanţele naţionale cu scopul de a asigura o practică judiciară unitară.

Înalta Curte este sesizată cu mii de cereri anual, însă nu toate sunt admisibile, cum este şi cea de faţă. Prin Decizia nr.10/2016 publicată în M.Oficial nr. 393/2016, instanţa a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată.

Obiectul sesizării

Curtea de Apel Cluj, a sesizat ICCJ, în baza art. 519 C. procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept pe care a supus-o analizei. Mai mult …

lc

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în complet competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr.10 în dosarul nr.7/2016, a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.

Putem concluziona problema supusă în atenţia Înaltei Curţi printr-o întrebare: Ce instanţă este competentă material să soluţioneze litigiile având ca obiect repararea prejudiciului creat prin discriminare, judecătoria sau tribunalul?

Înalta Curte a lămurit acest aspect şi potrivit acesteia: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale.”

Analizând soluţia instanţei putem concluziona că se vor aplica dispoziţiile de drept comun în cazul în care discriminarea nu intervine în contextul unor situaţii guvernate de legi speciale, deoarece, aşa cum ştim, specialul derogă de la general, iar dispoziţiile legilor speciale au întâietate. Dacă nu sunt aplicabile dispozii speciale, competenţa se stabileşte în funcţie de obiectul şi valoria cererii, respectiv judecătoriei sau tribunalului, ca instanţe de drept civil.

jst

Curtea de apel Galaţi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Problema supusă atenţiei vizează cazul infracţiunilor în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplinesc condiţiile de reţinere a unei infracţiuni continuate ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni. În situaţia de mai sus, se va avea în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată  sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni?

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: ” În aplicarea dispoziţiilor art.6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care potrivit legii penale noi nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanța se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi”.

În cazul în care după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definite  şi până la executarea pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de noua lege, se reduce la acel maxim.  În cazul de faţă, instanţa trebuie să se raporteze la dispoziţiile sancţionatorii  prevăzute de noua lege, ale infracţiunii continuate sau ale concursului de infracţiuni? Aşa cum a stabilit instanţa, trebuie să se aibă în vedere maximul special al infracţiunii continuate, care constă în pedeapsa închisorii sau amenzii la care se poate adăuga un spor de maxim trei ani în cazul închisorii sau de până la o treime din maximul special al amenzii.

Această decizie uniformizează practica instanţelor în aplicarea legii penale mai favorabile după ce s-a pronunţat o sentinţă definită iar acestea trebuie să aibă în vedere reducerea pedepselor până la maximul special care poate fi acordat potrivit noilor prevederi legislative.