Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la dispoziţiile art. 24 alin. (1) – (3) din Legea nr. 554/2004 pe scurt dacă trebuie interpretate în sensul că procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată de o instanţă de contencios administrativ, se aplică inclusiv în situaţia în care obligaţia stabilită prin hotărârea respectivă este aceea de adoptare a unui act administrativ, respectiv a unei hotărâri de Guvern?
Tag: contencios administrativ
ICCJ a fost sesizată pentru interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), r) şi s) şi art. 8 alin. (11) şi (12) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:
Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituția României, al art. 11 alin. (1) lit. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 şi ale art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, potrivit unui comunicat.
Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că este de competența secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul acțiunea având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia, conform art. 20 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care instituie o normă de competenţă teritorială absolută, ce conferă secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului competenţa de soluţionare a unor astfel de contestații.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că nu se poate da curs solicitării de sesizare a Curții Constituționale cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 483 alin. 2 teza a III-a C. proc. civ., din moment ce norma legală nu este în vigoare, fiind amânată de la aplicare până la 1 ianuarie 2019 (conform OUG nr. 95/2016). Aceasta deoarece potrivit art. 29 alin. 1 Legea nr. 47/1992: „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că lipsa acordului părţilor expres şi prealabil (dat în formă scrisă prin cererea de recurs, întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare) la judecarea recursului conform procedurii reglementate de art. 493 alin. 6 C. proc. civ. (judecarea în procedura de filtru) constituie motiv de admitere a contestaţiei în anulare, întrucât se încalcă atât principiile contradictorialităţii şi a disponibilităţii părţilor în procesul civil, dar şi principiul consacrat constituţional al publicităţii şedinţelor de judecată. În speţă, cererea de judecare în lipsă a cauzei nu poate substitui acordul prevăzut de Codul de procedură civilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că legiuitorul a conferit organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare, cu obligaţia acestuia de a motiva soluţia respectivă. Simplul fapt al sesizării organelor de urmărire penală nu echivalează cu dovedirea existenţei indiciilor de săvârşire a unei infracţiuni. În speţă, nu s-a probat existenţa indiciilor de săvârşire a unei infracţiuni, în condiţiile în care în perioada de timp scursă de la data formulării plângerilor penale (în anii 2009 şi 2010) şi până în prezent (februarie 2018), bănuiala existenţei unor fapte de natură penală nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că pentru stabilirea instanţei competente – în situaţia în care persoana care se consideră vătămată înţelege să cheme în judecată atât o autoritate publică locală, cât şi una centrală – este esenţială identificarea actului administrativ contestat, tipic sau asimilat, în accepţiunea art. 2 alin. 1 lit. c) şi lit. i) şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004. În speță, față de obiectul principal al cererii – anularea actului administrativ emis de pârâta Garda Forestieră Braşov, respectiv o adresă pe care reclamanta o apreciază a fi un refuz nejustificat de acordare a unor drepturi – competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului administrativ-fiscal, fiind determinată de poziţionarea în sistemul autorităţilor publice a emitentului actului administrativ contestat, în cazul de faţă Garda Forestieră Braşov, autoritate publică locală.
Legea contenciosului administrativ, potrivit ultimelor noutăţi legislative a suferit unele modificări. Astfel, Legea nr. 212/2017 publicată în Monitorul Oficial nr. 658/2018 a modificat şi completatLegea nr. 554/2004.
Conform noilor modificări, actul administrativ va avea următoarea definiție: actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridic.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că există un exces de putere al organelor administrativ fiscale, conform art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în situația în care cercetarea penală nu a fost finalizată timp de 4 ani, încălcându-se criteriul proporționalității între interesul public al menținerii suspendării în raport de o sesizare penală nesoluționată și interesul privat și legitim al recurentei care privește stabilirea cu certitudine a obligațiilor fiscale.
Decizia nr. 152 din data de 23 ianuarie 2018 pronunțată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justitție, având ca obiect anulare decizie suspendare.