Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recent un recurs în interesul legii.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, stabileşte că:
În Monitorul Oficial, Partea I nr. 418 din 28 mai 2019, a fost publicată Legea nr. 111/2019 pentru modificarea alin. (1) al art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
După modificare, art. 35 alin. 1 și 2 din Legea nr. 165/2013 vor avea următorul conținut:
„Art. 35. – (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că art. 126 alin. 1 C. proc. civ. permite părților ca, în cazul proceselor privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot dispune, să deroge de la dispoziţiile care reglementează competenţa teritorială de ordine privată, prin alegerea unei alte instanţe decât cea care, potrivit legii, ar fi competentă teritorial să judece procesul.
Atunci când două sau mai multe persoane lucrează, laolaltă, pentru realizarea unui obiectiv, organizarea muncii e unul dintre factorii care fac diferența între reușită și eșec. Organizarea este condiția cea dintâi a bunei funcționări unui grup, a unei instituții, a oricărei structuri sociale.
Pornind de la cele mai simple activități și ajungând până la cele mai complexe, organizarea presupune aplicarea unor reguli, norme, regulamente validate în urma unor experiențe anterioare sau elaborate în urma unor procese deliberative. Cum s-a făcut organizarea, așa va fi și funcționarea!
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că în cazul cererii de încuviinţare a executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat, bun mobil (autovehiculul), competența aparține judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau, după caz, sediul creditorul (potrivit art. 2445 C. civ., aşa cum a fost modificat de art. 181 indice 1 introdus prin OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil). Se instituie astfel o derogare de la regula generală privind instanţa de judecată competentă să soluţioneze cererea de încuviinţare a executării silite, prevăzută de art. 651 C. proc. civ., care se referă la instanţa de la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 26818 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, inserate în Secţiunea a 6-a, intitulată „Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Directivei 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală”, paragraful 2, „Dispoziţii speciale”, referitoare la audierea prin videoconferinţă, „în cazul în care o persoană se află pe teritoriul României şi trebuie audiată ca martor sau expert de către autorităţile competente ale statului emitent, autoritatea competentă poate să emită un ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferinţă sau alte mijloace de transmisie audiovizuală. În conformitate cu dispoziţiile art. 178 alin. (5) teza I din Legea nr. 302/2004 privind audierea prin videoconferinţă, autorităţile judiciare competente să execute cererile formulate de autorităţile altor state sunt curţile de apel, în cursul judecăţii.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că în cazul unei achiziții directe făcute de un muzeu sunt aplicabile, în ceea ce privește stabilirea competenței materiale în soluționarea contestațiilor, normele generale cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și nu prevederile legii speciale, respectiv Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor. De altfel, legea specială prevede că „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, şi cu cele ale Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care prevederile acestora din urmă nu sunt contrare.” În consecință, competenţa materială aparţine tribunalului, secţia contencios administrativ de la sediul autorităţii contractante.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât, având în vedere specificul cererilor de chemare în judecată în materia contenciosului administrativ, că o acţiune vizând despăgubiri nu poate fi avută în vedere decât ca cerere accesorie unei acţiuni ce vizează legalitatea unui act administrativ, fie el tipic sau asimilat, în acest sens fiind relevante dispoziţiile art. 8 alin. 1 coroborat cu art. 18 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 554/2004. În speță, cererea de acordare a despăgubirilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar, şi care este îndreptată inclusiv împotriva Ministerului Apelor şi Pădurilor, este accesorie acţiunii ce vizează refuzul nejustificat concretizat într-o adresă astfel încât, în aplicarea prevederilor art. 123 alin. 1 C. proc. civ., competenţa poate fi stabilită strict prin raportare la obiectul principal dedus judecăţii, respectiv anularea adresei emise de Garda Forestieră de Mediu, respectiv competența aparține tribunalului.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că normele Codului muncii care reglementează competența teritorială (art. 269 alin. 2: instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului) sunt de competență teritorială absolută și reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului. Astfel, potrivit art. 210 coroborat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social: în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde își are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia. În speță, Înalta Curte a stabilit competența teritorială prin raportare la dispozițiile Codului Muncii.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât, în baza Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă și a HG nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, că în cauzele având ca obiect anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă, competența teritorială de soluționare aparține judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul persoanei interesate, respectiv sediul structurii de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare locale sau județene de evidență a persoanelor care sesizează instanța de judecată, iar în situația în care cererea este formulată de cetățenii români cu domiciliul în străinătate și de cetățenii străini, competența aparține Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului București. În speță, cererea având ca obiect modificarea unor mențiuni din certificatul de căsătorie al reclamantei B. (cetățean tailandez), precum și din certificatul de naștere al copilului acesteia, este de competența teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 București.