Decizia ICCJ nr. 9/2015 – recurs în interesul legii refer. la incheierea unui acord de mediere


ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
DECIZIA Nr. 9
din 17 aprilie 2015

Dosar nr. 533/1/2015

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea din 21 ianuarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor probleme de drept: “1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal.”
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 274 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.
Conform art. 276 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat doamna Ioana Niculae, magistrat – asistent în cadrul Secţiei penale.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Justina Condoiu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Magistratul – asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 533/1/2015 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Târgu Mureş, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile exprimate de unele dintre instanţele arondate. Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi instanţele arondate au comunicat doar că nu a fost identificată o jurisprudenţă relevantă în această materie, fără a expune un punct de vedere.
A menţionat că au fost depuse şi hotărâri judecătoreşti de la instanţele unde s-a conturat o jurisprudenţă în materie, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Cluj – Napoca.
A precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi din cadrul facultăţilor de drept ale mai multor universităţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, fiind transmise puncte de vedere de către Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept, Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj – Napoca – Facultatea de Drept şi Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – Facultatea de Drept. De asemenea, au fost transmise şi opiniile formulate de specialişti din cadrul Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” din subordinea Academiei Române, Colegiului Mediatorilor şi Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A învederat că s-au conturat două puncte de vedere: într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale, care poate interveni oricând până la soluţionarea definitivă a cauzei, în timp ce, în opinia minoritară, s-a arătat că medierea este o modalitate a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale, şi, pentru a se putea dispune încetarea procesului penal în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, poate interveni până la citirea actului de sesizare. Pe de altă parte, Curtea de Apel Bacău a comunicat că medierea nu reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, dar constituie o posibilitate legală de stingere a unor conflicte de drept penal.
La data de 13 martie 2015, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – a depus Adresa nr. 376/C/380/III – 5/2015, prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul întrebării preliminare, fiind depuse şi concluzii scrise.
În continuare, magistratul – asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul – raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, la data de 24 martie 2015, iar acestea nu au depus puncte de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării.
Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Justina Condoiu să susţină punctul de vedere al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema suspusă dezbaterii în Dosarul nr. 533/1/2015.
Reprezentantul Ministerului Public, după expunerea argumentelor juridice, a solicitat pronunţarea unei decizii prin care problemele de drept supuse dezlegării în cauză să primească următoarea rezolvare: “dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, distinctă de împăcarea prevăzută de art. 159 din Codul penal; acordul de mediere, pentru a produce efecte juridice, nu este limitat în timp, de momentul citirii actului de sesizare a instanţei”.
Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul a reţinut dosarul în pronunţare.
ÎNALTA CURTE,
asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

În exercitarea rolului său de interpretare şi aplicare unitară a legii, prin noile dispoziţii privind asigurarea unei practici unitare prevăzute în capitolul VI secţiunea a 2 – a (art. 475 – art. 4771 din Codul de procedură penală, modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost învestit la data de 8 februarie 2015, prin Încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept:

”    1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal;
2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal.

II. Expunerea succintă a cauzei

Prin Sentinţa penală nr. 2.341 din data de 25 iunie 2014, pronunţată în Dosarul penal nr. 9.018/4/2013, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a condamnat inculpatul M.D.A. la pedeapsa rezultantă de un an închisoare pentru infracţiunile de furt calificat prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (fapte comise la 9 martie 2014), fiind incidente şi dispoziţiile art. 396 alin. (1), (4) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal.
Prin aceeaşi sentinţă au fost condamnaţi:

– inculpatul G.D. la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru infracţiunile de furt calificat prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (fapte comise la 9 martie 2014), în condiţiile art. 396 alin. (1), (4) şi (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal.
În baza art. 83 alin. (1) din Codul penal a fost amânată aplicarea pedepselor închisorii stabilite pentru inculpaţii M.D.A. şi G.D., pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 din Codul penal şi care urmează a curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a pedepsei, iar în baza art. 85 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Codul penal au fost dispuse măsurile de supraveghere dispuse în hotărâre;
– inculpatul D.D.N. la o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal (fapte comise la 9 martie 2014), în condiţiile art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 83 din Codul penal.
În baza art. 83 alin. (1) din Codul penal a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 din Codul penal şi care urmează a curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a pedepsei, iar în baza art. 85 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Codul penal au fost dispuse măsurile de supraveghere dispuse în hotărâre;
– inculpatul R.D. la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (10) din Codul de procedură penală, în condiţiile art. 91 şi art. 92 din Codul penal, fiindu-i aplicate măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) şi (3) din Codul penal;
– inculpatul G.E. la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, art. 77 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (10) din Codul de procedură penală şi de art. 228 alin. (1) din Codul penal – art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (10) din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 96 alin. (4) din Codul penal, fiindu-i aplicate şi pedepse complementare şi accesorii în condiţiile sentinţei arătate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că la data de 9/10 martie 2014, în jurul orelor 23,00 – 24,00, inculpaţii au pătruns prin escaladarea gardului împrejmuitor în curtea Pieţei de Gross Bucureşti, situată pe Bd. Metalurgiei nr. 132, sectorul 4, de unde au sustras mai multe baxuri cu bere şi suc din dreptul standurilor D13 şi D14, după care au sustras şi 2 acumulatori auto de la autocamionul marca DAF cu nr. de înmatriculare B 36 APO, parcat în aceeaşi curte.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe face obiectul Dosarului nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014) aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală.

III. Opinia instanţei care a formulat sesizarea

Instanţa legal învestită a Curţii de Apel Bucureşti, care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu chestiunile de drept supuse dezlegării, apreciază că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale, prevăzută în dispoziţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, şi nu o formă a împăcării şi, drept urmare, poate interveni oricând până la soluţionarea definitivă a cauzei, nefiind supusă termenului prevăzut de art. 159 alin. (3) din Codul penal pentru împăcare.
Astfel, s-a arătat că art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, aplicabilă în cauzele penale, atât în latură penală, cât şi în latură civilă, prevede la alin. (2) că în latura penală a procesului dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Ca tehnică legislativă, s-a constatat că s-a preferat a se face trimitere la infracţiunile pentru care împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, fiind uşor de identificat astfel, fără a mai fi reluate, infracţiunile cărora li se aplică.
Apelantul inculpat G.E. a fost trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă pentru comiterea în concurs real a două infracţiuni de furt calificat prevăzute de art. 228 raportat la art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, comise în stare de recidivă postcondamnatorie, pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu.
S-a constatat că, întrucât art. 231 alin. (2) din Codul penal prevede că în cazul faptelor de furt calificat, pentru care apelantul inculpat a fost judecat în primă instanţă, deşi punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu, împăcarea înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea ce face obiectul cauzei, este admisă de lege medierea ca şi cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
În ceea ce priveşte natura juridică, Curtea a considerat că medierea, ca şi împăcarea şi retragerea plângerii prealabile, are dublă natură juridică, atât de drept penal, cât şi procesual penal, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, dar şi o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. S-a apreciat că această concluzie rezultă din dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 192/2006 care prevăd că, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere. Totodată, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 70 din aceeaşi lege, în care se prevede că, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, fără a face vreo limitare după cum cauza se află în faza de judecată în primă instanţă sau în apel.
Pe de altă parte, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată, printre altele, când a fost retrasă plângerea prealabilă – în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală -, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii.

IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept supuse dezbaterii

În urma comunicării raportului întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, inculpaţii nu au formulat un punct de vedere scris privind chestiunile de drept supuse judecăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

V. Opinia instanţelor judecătoreşti

Examinând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate, precum şi jurisprudenţa ataşată acestora, transmise instanţei supreme, referitoare la chestiunile de drept supuse dezlegării, a rezultat o practică neunitară.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a transmis că punctul de vedere majoritar exprimat de către judecătorii secţiilor penale ale acestei instanţe şi ai instanţelor din circumscripţie este în sensul că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale, subliniind că încheierea unui acord de mediere, în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, va conduce la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale, dacă acest acord intervine până la sfârşitul procesului, adică până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Totodată, s-a arătat că, spre deosebire de împăcare, care va conduce la înlăturarea răspunderii penale numai dacă intervine până la citirea actului de sesizare, în condiţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, în legătură cu acordul de mediere, dispoziţiile din Codul penal şi din Codul de procedură penală nu prevăd un termen – limită până la care să intervină, astfel încât să conducă la încetarea procesului penal.
Pe de altă parte, s-a evidenţiat că art. 16 din Codul de procedură penală, între cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, enumeră la alin. (1) lit. g) următoarele situaţii: “a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere, în condiţiile legii.”
În condiţiile legii, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală dacă intervine până la pronunţarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din Codul penal], împăcarea înlătură răspunderea penală dacă intervine până la citirea actului de sesizare [art. 159 alin. (3) din Codul penal], iar în privinţa medierii, întrucât este o instituţie reglementată prin lege specială, normele de drept penal şi procesual penal nu prevăd expres un moment până la care poate interveni pentru a produce aceleaşi consecinţe.
Din interpretarea logică a dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator rezultă că medierea poate interveni şi dincolo de momentul citirii actului de sesizare, pentru a produce înlăturarea răspunderii penale. Astfel, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin împăcarea părţilor, persoana vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceeaşi faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă procedura de mediere a fost declanşată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfăşurării medierii; dacă părţile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului – verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. În argumentare a fost invocat şi art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit căruia, în cazul în care medierea se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, iar suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de această lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.
Prin urmare, legea admite posibilitatea realizării medierii “după începerea procesului penal”, în timpul “judecăţii”, din moment ce aceasta se suspendă. Or, existând o judecată care se suspendă, în mod evident acest acord poate interveni după începerea cercetării judecătoreşti şi, întrucât legea nu distinge, s-a apreciat că poate interveni atât într-o judecată în primă instanţă, cât şi în judecata din căile de atac. Tot astfel, potrivit art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală, suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.
S-a arătat că poziţionarea acordului de mediere, cauză de înlăturare a răspunderii penale, în acelaşi text cu retragerea plângerii prealabile şi cu împăcarea, precum şi folosirea conjuncţiei “ori” nu au nicidecum semnificaţia faptului că medierea şi împăcarea reprezintă unul şi acelaşi lucru, ci a faptului că toate reprezintă variante alternative de încetare a procesului penal şi de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale.
Opinia minoritară exprimată în cadrul acestei instanţe a fost în sensul că medierea reprezintă o modalitate a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal, motiv pentru care poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.
În jurisprudenţa anexată au fost identificate două decizii ale Curţii de Apel Bucureşti. Astfel, în Decizia penală nr. 1.583 din data de 16 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.999/740/2013, instanţa de apel a considerat că instituţia medierii şi cea a împăcării, chiar dacă produc aceleaşi efecte, nu sunt identice, condiţiile în care pot interveni şi modalitatea de încheiere fiind diferite. Din punctul de vedere al reglementării s-a arătat că împăcarea părţilor este prevăzută de art. 159 din Codul penal, care la alin. (3) arată că poate interveni până la citirea actului de sesizare, însă medierea este reglementată în dispoziţiile Legii nr. 192/2006 (art. 67 – 70), în care, printre altele, se prevede că poate interveni şi după începerea procesului penal. Totodată, s-a arătat că singurele dispoziţii de procedură penală referitoare la mediere sunt cele cuprinse în art. 16 şi 23 din Codul de procedură penală. Făcând trimitere la dispoziţiile din Decizia Curţii Constituţionale nr. 508/2014, s-a apreciat că impunerea unei date – limită până la care să intervină acordul de mediere ar contraveni intenţiei legiuitorului actual.
În Decizia nr. 1.259/A din 21 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.468/299/2012, în calea de atac a apelului, instanţa a constatat intervenirea acordului de mediere încheiat între inculpat şi partea civilă, în sensul că partea civilă şi-a retras plângerea prealabilă, inculpatul obligându-se să îi plătească cu titlu de despăgubiri civile o anumită sumă, în termen de 2 ani de la încuviinţarea acordului, în tranşe egale, şi, ca urmare, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală.
La nivelul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti a fost identificat Dosarul nr. 23.161/300/2013, în care, prin Încheierea din data de 21 februarie 2014, s-a apreciat că din examinarea dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, coroborat cu art. 374 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, rezultă că, pentru ca medierea să îşi producă efecte în cauzele penale, trebuie să intervină în acele dosare ce au ca obiect infracţiuni pentru care acţiunea penală se poate stinge prin împăcare, până la termenul la care poate interveni împăcarea, o altă interpretare fiind de natură să acorde instituţiei medierii o sferă de aplicabilitate mai mare decât împăcării, aspect ce contravine voinţei legiuitorului. Au fost invocate şi dispoziţiile art. 23 din Codul de procedură penală, conform cărora, cu privire la pretenţiile civile, medierea poate fi încheiată pe tot parcursul procesului penal. În consecinţă, dacă legiuitorul ar fi urmărit acordarea posibilităţii încheierii acordului de mediere pe tot parcursul cauzei şi în privinţa laturii penale, ar fi reglementat expres o asemenea posibilitate. Ca atare, instanţa a respins solicitările inculpatelor de constatare a încetării procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală. Prin Sentinţa penală nr. 219 din 7 martie 2014, pronunţată în acelaşi dosar, instanţa, raportându-se la prevederile art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală, a luat act de intervenirea acordurilor de mediere încheiate în cauză, doar cu privire la latura civilă.
La nivelul Judecătoriei Cornetu a fost identificată Sentinţa penală nr. 524 din 14 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 6.158/1.748/2014, în care instanţa, constatând existenţa unui acord de mediere încheiat între inculpaţi şi partea vătămată, a dispus încetarea procesului penal.
Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba şi Tribunalul Hunedoara au transmis că opinia majoritară formulată de judecătorii Secţiei penale şi pentru cauze cu minori ai acestor instanţe este în sensul că: 1. medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale, şi nu o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale; 2. având în vedere că legea nu distinge, momentul până la care poate interveni acordul de mediere nu poate fi limitat şi interpretat prin prisma dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, acordul putând fi încheiat în tot cursul procesului penal.
În acelaşi sens au opinat Curtea de Apel Braşov şi instanţele arondate acesteia, respectiv Tribunalul Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Rupea, Tribunalul Covasna, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Judecătoria Târgu Secuiesc, Judecătoria Întorsura Buzăului, Tribunalul pentru minori şi familie, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală, Tribunalul Cluj, Judecătoria Turda, Judecătoria Cluj – Napoca, Judecătoria Dej, Judecătoria Bistriţa – Năsăud – Secţia penală, Tribunalul Maramureş, Judecătoria Bacău, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Vaslui şi judecătoriile din circumscripţie, Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad şi Judecătoria Timişoara, Tribunalul Caraş – Severin, Judecătoria Gheorgheni şi Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Judecătoria Miercurea – Ciuc şi Judecătoria Târnăveni, Curtea de Apel Suceava.
La nivelul Judecătoriei Iaşi au fost identificate sentinţele nr. 1.267 din 13 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 40.743/245/2013*, şi nr. 3.112 din 31 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 30.036/245/2013*, în care instanţa a apreciat că acordurile de mediere încheiate de inculpaţi cu părţile civile reprezintă acordul de voinţă al părţilor cu privire la modul de soluţionare a litigiului, atât pe latura penală, cât şi pe latura civilă, privesc o infracţiune pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală, fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 67 alin. (2) teza a II – a din Legea nr. 192/2006, din cuprinsul lor reieşind că părţile s-au înţeles definitiv şi în totalitate cu privire la toate aspectele cauzei. Ca atare, instanţa a concluzionat că, întrucât acordul de mediere constituie o cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale, sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza a treia din Codul de procedură penală, sens în care a dispus încetarea procesului penal.
La nivelul Judecătoriei Cluj – Napoca a fost identificată Sentinţa penală nr. 98 din 28 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 27.141/211/2014, prin care instanţa, constatând că în cursul procedurii de cameră preliminară a fost încheiat un acord de mediere, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală. Totodată, a fost identificată şi Sentinţa penală nr. 1.525 din 22 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 534/211/2014, în care instanţa, constatând că după citirea actului de sesizare a fost încheiat un acord de mediere, a dispus încetarea procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală.
Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie a invocat art. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv că medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Faţă de aceste dispoziţii s-a arătat că medierea nu reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, dar constituie o posibilitate legală de stingere a unor conflicte de drept penal. Totodată, s-a făcut referire la procedura de soluţionare a conflictului pe calea medierii în urma încheierii unui contract de mediere între mediator şi părţile aflate în conflict, precizându-se că posibilitatea soluţionării conflictului penal pe calea medierii rezultă din dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. S-a mai arătat că, în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Tribunalul Bacău – Secţia penală şi magistraţii din cadrul judecătoriilor Buhuşi şi Moineşti au apreciat că dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal şi că poate interveni numai până la citirea actului de sesizare, conform alin. (3) al aceluiaşi articol. În acelaşi sens au opinat Tribunalul Neamţ şi Judecătoria Piatra – Neamţ.
Judecătoria Gherla a opinat că medierea este o modalitate a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de art. 159 din Codul penal, şi că poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.
Curtea de Apel Piteşti şi instanţele judecătoreşti din circumscripţia sa nu au identificat o practică judiciară în materia indicată, însă au opinat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator reprezintă o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal, deoarece, în esenţă, finalitatea procedurii de mediere o reprezintă încercarea de împăcare a părţilor. S-a apreciat că în această interpretare devin aplicabile dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, în sensul că împăcarea, inclusiv în procedura medierii, poate interveni numai până la citirea actului de sesizare.
Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală a transmis că nu a identificat o jurisprudenţă în materie, însă a apreciat, în unanimitate, că medierea este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pentru a se putea dispune încetarea procesului penal, în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, poate interveni până la citirea actului de sesizare.
Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi instanţele arondate şi Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi instanţele arondate au transmis doar că nu a fost identificată o jurisprudenţă relevantă în această materie.
Din prezentarea opiniilor exprimate de către instanţe s-a conturat opinia majoritară, în sensul că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale, şi nu o modalitate a împăcării, care poate interveni în tot cursul procesului penal.

VI. Opinia specialiştilor

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi din cadrul facultăţilor de drept ale universităţilor din Bucureşti, Cluj – Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Timişoara, Universităţii Nicolae Titulescu din Bucureşti, Colegiului Mediatorilor, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.
În punctul de vedere transmis, Institutul de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” din subordinea Academiei Române a subliniat că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale, prevăzută într-o lege specială, o instituţie de sine stătătoare cu reglementare juridică distinctă, şi nu o formă a împăcării prevăzută în art. 159 din Codul penal, care este o normă de drept penal generală, astfel încât ea poate interveni oricând până la soluţionarea definitivă a cauzei, nefiind supusă termenului prevăzut de art. 159 alin. (3) din Codul penal referitor la împăcare.
În susţinerea acestei opinii, cu privire la natura juridică a medierii, s-a arătat că acordul de mediere reprezintă o înţelegere civilă între persoana vătămată şi suspect, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale înlocuind în totalitate cuvântul “împăcare” cu acela de “înţelegere”, de unde concluzia că legiuitorul a înţeles să folosească această noţiune drept o soluţie amiabilă la conflict, cu alte cuvinte o înţelegere. Un alt argument a vizat scopul medierii, ce decurge chiar din actul normativ, respectiv că aceasta nu este o împăcare a părţilor, iar acordul de mediere nu reprezintă acea împăcare prevăzută în art. 159 din Codul penal, fiind vorba de o înţelegere amiabilă privind un anume conflict, mediatorul având dreptul de a facilita înţelegerea dintre părţi, şi nicidecum împăcarea lor. Astfel, înţelegerea poate lua diferite forme, poate fi condiţionată şi poate conţine orice fel de tip de înţelegere între părţi, singura condiţie fiind ca aceasta să respecte cadrul legal şi moral. Aşadar, acordul de mediere poate fi caracterizat drept un contract civil între părţi, contract care are ca efect încetarea procesului penal, cu menţiunea că acesta nu este supus niciunei condiţii de validitate, aşa cum este reglementată împăcarea în condiţiile art. 159 din Codul penal.
De asemenea, s-a apreciat că medierea poate interveni până la rămânerea definitivă a sentinţei penale, deoarece nicio normă a Codului de procedură penală nu face vorbire de un anumit termen sau stadiu procesual până la care poate fi depusă înţelegerea.
Medierea are o dublă natură juridică, ca şi împăcarea şi retragerea plângerii prealabile, respectiv de drept penal, reglementată în art. 159 din Codul penal, dar şi de drept procesual, fiind o cauză care înlătură răspunderea penală, dar şi o cauză care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, astfel cum se arată în art. 16 alin. (1) lit. g) şi în art. 17 din Codul de procedură penală. Această concluzie se fundamentează pe dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 192/2006, care prevăd în mod expres că, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la prevederile art. 157 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înainte de începerea urmăririi penale şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care s-a încheiat medierea.
Totodată, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 70 din aceeaşi lege, în care se prevede că în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, fără a se face vreo limitare după cum cauza s-ar afla în faza de judecată, în primă instanţă sau în apel, precum şi la prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, în care se arată că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare ea nu poate fi exercitată, printre altele, şi când a intervenit un acord de mediere în condiţiile legii.
Facultatea de Drept, Departamentul de drept public din cadrul Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj – Napoca a exprimat ca opinie majoritară punctul de vedere instituţional, în sensul că: 1. medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale, nu o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementate de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. medierea poate interveni în tot cursul procesului penal, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 159 alin. (3) din Codul penal.
În fundamentarea acestui punct de vedere, cu privire la prima întrebare, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.
S-a menţionat că legiuitorul român a înţeles să creeze o formă instituţionalizată de soluţionare a conflictelor juridice ivite între diferite persoane, inclusiv în cauzele penale, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 67 din legea specială. S-a arătat că, în latura penală a unei astfel de cauze, medierea este aplicabilă numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
De asemenea, raportându-se la caracterul oficial al medierii, respectiv la faptul că aceasta poate fi realizată doar în faţa şi prin intermediul unui mediator (care a dobândit această calitate în temeiul legii), că sfera ei de aplicabilitate înglobează atât infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi infracţiunile pentru care împăcarea părţilor are acelaşi efect asupra laturii penale, precum şi la faptul că legiuitorul a enunţat expres “încheierea unui acord de mediere” în Codul de procedură penală în art. 16 alin. (1) lit. g), alături de împăcare şi retragerea plângerii prealabile, drept cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, s-a apreciat că aceste trei argumente sunt suficient de puternice pentru a trage concluzia că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale.
Au fost aduse şi alte argumente suplimentare, în sensul că retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor şi medierea pot fi considerate trei moduri diferite prin care se ajunge la acelaşi rezultat: soluţionarea pe cale amiabilă a unui conflict, cu consecinţa înlăturării răspunderii penale. Faptul că împăcarea părţilor sau subiecţilor presupune o participare a ambelor părţi implicate ar putea genera o altă concluzie, în sensul considerării medierii ca fiind o modalitate de împăcare a părţilor, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale. Cele două instituţii sunt diferite de retragerea plângerii prealabile, care presupune conceptual un act unilateral al celui care a depus plângerea.
Dacă ar fi aşa, pentru consecvenţă, conform sferei de aplicabilitate a medierii, aceasta ar trebui să fie şi o modalitate de retragere a plângerii prealabile, ceea ce, din punct de vedere conceptual, ar fi destul de greu de conciliat cu ideea că retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor sunt două instituţii diferite, chiar dacă au acelaşi efect: înlătură răspunderea penală.
S-a menţionat că, dacă sfera de aplicabilitate a medierii ar fi fost restrânsă de legiuitor la infracţiunile pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, s-ar fi putut discuta, cu rezerve, dacă aceasta este sau nu o modalitate a împăcării. Astfel, în măsura în care împăcarea ar reprezenta dreptul comun în această materie, nu ar fi fost de plano exclus ca medierea să aibă un caracter derogatoriu, respectiv să fie o împăcare reglementată printr-un text de lege special, cu condiţii de aplicabilitate mai favorabile pentru părţi decât cele de la împăcarea reţinută de Codul penal.
Au fost invocate modificările aduse de legiuitor dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 începând cu 1 februarie 2014, care nu au vizat şi limitarea sferei infracţiunilor în cazul cărora poate interveni un acord de mediere, precum şi diferenţele procedurale de aplicare a acestei instituţii.
Astfel, s-a apreciat că un aspect extrem de important este acela că prin art. 69 din Legea nr. 192/2006 se instituie posibilitatea încheierii medierii chiar înaintea începerii procesului penal, această ipoteză fiind exclusă în cazul împăcării părţilor sau subiecţilor procesuali. În plus, termenul de depunere a plângerii prealabile se suspendă pe durata acestei proceduri, ceea ce nu se întâmplă în cazul începerii negocierilor pentru o împăcare sau retragere a plângerii “tradiţională”. De asemenea, în cazul în care procedura se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau judecata, după caz, se poate suspenda pe o durată de maximum 3 luni, conform art. 70 din legea specială. În această procedură, mediatorul este ţinut, prin art. 68 din legea specială, să verifice îndeplinirea unor garanţii în materie de drept la apărare şi drept la interpret. O astfel de condiţie nu este prevăzută în cazul instituţiei împăcării
Cât priveşte modul în care se ia act de existenţa unui acord de mediere, acesta este distinct faţă de modul în care trebuie să se ia act de împăcarea părţilor, aşa cum rezultă din art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006. Astfel, este suficientă transmiterea de către mediator a acordului de mediere şi a procesului – verbal de încheiere a medierii în original, pentru a se constata existenţa acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale, nefiind necesar un act notarial sau prezenţa nemijlocită a părţilor în faţa instanţei, astfel cum se întâmplă în cazul împăcării1.
Mai mult, se poate observa faptul că împăcarea este condiţionată atât de stingerea acţiunii penale, cât şi de stingerea acţiunii civile, în timp ce, în cazul medierii, părţile pot încheia un acord şi numai în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal. Această precizare este esenţială deoarece de esenţa împăcării este ca aceasta să fie totală şi necondiţionată2.
Pe de altă parte, Codul de procedură penală consacră această modalitate ca fiind distinctă de împăcare sau de retragerea plângerii. Se poate observa că, după realizarea unui acord de mediere, nu se mai poate face plângere prealabilă, chiar dacă termenul nu este expirat, spre deosebire de situaţia unei împăcări înainte de formularea unei plângeri prealabile. În acest ultim caz temeiul de clasare este cel reglementat de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, adică există un acord de mediere, şi nu cel prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. e), ce prevede că se dispune clasarea atunci când lipseşte plângerea prealabilă.
În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune cu care a fost sesizată instanţa supremă, s-a arătat că medierea, nefiind o modalitate de împăcare, nu este ţinută de termenul avut în vedere de art. 159 alin. (3) din Codul penal, ea putând interveni oricând în cursul procesului penal. Pe de altă parte, medierea se regăseşte într-un act normativ cu caracter special faţă de prevederile Codului penal sau ale Codului de procedură penală, iar acolo unde legiuitorul a dorit să raporteze instituţia medierii la anumite prevederi de drept comun a făcut-o într-un mod univoc. Or, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni acordul de mediere, legiuitorul nu s-a raportat la vreo prevedere de drept comun, implicit, intenţia acestuia fiind de a nu restrânge aplicabilitatea medierii prin raportare la un anumit termen până la care poate interveni. Această concluzie rezultă şi din dispoziţiile art. 367 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, potrivit cărora suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii, normă care, în lipsa unei prevederi contrare, se aplică şi în faza judecăţii apelului [(art. 420 alin. (11) din noul Cod de procedură penală)]. Din acest text se poate trage concluzia rezonabilă că medierea poate produce efecte şi dincolo de momentul citirii actului de sesizare.
Faţă de considerentele arătate, s-a apreciat că, de lege ferenda, ar fi recomandat să se revină la termenul anterior până la care s-ar putea realiza împăcarea, deoarece situaţia actuală poate duce la consecinţe absurde. De exemplu, instanţa de apel este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, dar aceeaşi instanţă, ca organ decident, nu ar putea să ia act în mod nemijlocit de voinţa părţilor de a stinge litigiul penal. Adică părţile nu se pot “media” direct în sala de judecată, fiind obligate să treacă pe la mediator în prealabil, încălcându-se, printre altele, şi regula firească din teoria dreptului care stabileşte că cine poate mai mult poate şi mai puţin. În această ultimă situaţie natura juridică a medierii ar deveni o chestiune mai mult teoretică decât una cu consecinţe practice majore, aşa cum este ea în prezent.
În punctul de vedere exprimat de Facultatea de Drept, Colectivul de ştiinţe penale din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi s-a arătat că, în actualul context legislativ, orice soluţie s-ar impune pe calea hotărârii prealabile, vor putea exista temeiuri de abordare critică împotriva ei. S-a apreciat că este de datoria legiuitorului să tranşeze problema (inclusiv ulterior pronunţării deciziei în cauza prezentă şi separat de orice soluţie se va impune, astfel, instanţelor). Până la acel moment, s-a optat pentru alternativa interpretării în spiritul legii a chestiunii analizate, respectiv că medierea, ca formă concretă de realizare a împăcării, este supusă limitei temporale reglementate în cazul împăcării, potrivit art. 159 alin. (3) din Codul penal, de momentul citirii actului de sesizare a instanţei, cu precizarea că este posibilă, pertinentă şi viabilă (dar în spiritul unei alte forme de interpretare, tehnice, stricte a literei legii) şi interpretarea opusă [medierea ca o modalitate autonomă de înlăturare a răspunderii penale, aşadar independentă temporal de termenul indicat pentru împăcare în art. 159 alin. (3) din Codul penal – data citirii actului de sesizare a instanţei].
În punctul de vedere exprimat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara s-a arătat că, în latura penală a procesului, medierea nu este o cauză de înlăturare a răspunderii penale sui – generis, ci este o procedură prin care părţile înţeleg să soluţioneze un conflict penal pe cale amiabilă, atunci când legea penală permite retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, singurele manifestări de voinţă care înlătură răspunderea penală. Calificarea de către instanţă a medierii drept cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale este vădit eronată, raportat la cauzele în care se aplică, respectiv numai în cele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Dacă procedura medierii nu se concretizează în retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, după caz, procesul penal se reia din oficiu imediat după primirea procesului – verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea sau la expirarea termenului de 3 luni de la data la care a fost dispusă suspendarea acestuia.
S-a apreciat că, sub aspectul laturii penale, procesul – verbal întocmit potrivit legii, prin care se închide procedura medierii, trebuie să cuprindă manifestarea expresă a voinţei de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare a părţilor.
În ce priveşte momentul până la care poate interveni medierea s-a arătat că trebuie făcută distincţie între infracţiunile pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală şi cele pentru care exercitarea acţiunii penale este condiţionată de plângerea prealabilă, după cum trebuie să se facă distincţie dacă medierea priveşte latura penală a cauzei sau doar latura civilă a litigiului.
Din interpretarea prevederilor art. 159 din Codul penal rezultă că împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres, şi că produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit, dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Pe cale de consecinţă, o cerere de suspendare a judecăţii în vederea medierii, în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dar legea permite împăcarea părţilor, după citirea actului de sesizare a instanţei, trebuie respinsă ca inadmisibilă dacă priveşte rezolvarea acţiunii penale. Aşadar, în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, medierea poate avea ca efect împăcarea părţilor în tot cursul urmăririi penale, în cursul procedurii în camera prealabilă şi în cursul judecăţii până la citirea actului de sesizare a instanţei, dar nu mai târziu de acest moment.
Astfel, dacă la primul termen de judecată, dar înainte de citirea actului de sesizare, părţile prezintă contractul de mediere şi solicită suspendarea procesului în vederea medierii, instanţa nu va da citire actului de sesizare, ci va dispune suspendarea judecăţii în temeiul art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
În cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, medierea poate avea loc în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, deoarece, potrivit art. 158 alin. (2) din Codul penal, retragerea plângerii prealabile poate avea loc în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Procesul – verbal întocmit potrivit legii, prin care se închide procedura medierii, trebuie să cuprindă, în acest caz, manifestarea expresă a voinţei de retragere a plângerii.
În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din legea specială, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului – verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.
În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de această lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.
În ce priveşte latura civilă a procesului penal, deoarece procedura medierii se aplică în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, părţile pot solicita suspendarea judecării cauzei oricând în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, inclusiv în cauzele în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă părţile prezintă contractul de mediere. În această situaţie, instanţa poate dispune disjungerea soluţionării acţiunii civile în temeiul art. 26 din Codul de procedură penală.
Punctul de vedere exprimat de mediatorul Ana Bălan din cadrul Colegiului Mediatorilor referitor la prima întrebare formulată este în sensul că medierea este o instituţie distinctă de împăcare şi de retragerea plângerii prealabile.
S-a arătat că retragerea plângerii prealabile, reglementată de dispoziţiile art. 158 din Codul penal, poate interveni în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, până la pronunţarea unei hotărâri definitive; este un act unilateral al persoanei vătămate; operează in rem, întrucât se referă la faptă; produce efecte faţă de toţi suspecţii/inculpaţii care au comis fapta, cu privire la latura penală; nu rezolvă latura civilă.
În ceea ce priveşte împăcarea, reglementată în art. 159 din Codul penal, aceasta poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei; este un act bilateral, presupunând acordul de voinţă al persoanei vătămate şi al suspectului/inculpatului; operează in personam, producând efecte doar asupra suspectului/inculpatului care s-a împăcat cu victima; înlătură răspunderea penală; stinge acţiunea civilă; este totală, necondiţionată şi definitivă (Decizia nr. XXVII/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Pe de altă parte, acordul de mediere este reglementat de dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit cărora pot face obiectul medierii, pe latura penală, cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Totodată, poate face obiectul medierii latura civilă a oricărei infracţiuni, indiferent de gravitatea acesteia. S-a arătat că acordul de mediere este un act bilateral ce reprezintă voinţa şi soluţia părţilor; este redactat, de regulă, de mediator – terţ neutru, imparţial – care facilitează comunicarea şi negocierea, fără a oferi soluţii; iar dacă s-a ajuns la un acord pe latura penală, prin care părţile înţeleg să stingă litigiul (nu să se împace sau una din ele să retragă plângerea) în condiţiile expres menţionate în acord, cu drepturi şi obligaţii specifice fiecăreia din părţi, organele judiciare iau act de acordul de mediere şi procesul penal încetează, prin acordul părţilor. În ceea ce priveşte latura civilă, în cazul în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa va pronunţa, la cererea părţilor, cu respectarea condiţiilor legale, o hotărâre, dispoziţiile art. 438 – 441 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aplicându-se în mod corespunzător. Aşadar, ca urmare a acordului de mediere pot fi rezolvate, în acelaşi timp, atât latura penală, cât şi latura civilă.
Cu privire la cea de-a doua întrebare formulată s-a arătat că părţile pot recurge la mediere înainte de începerea procesului penal, în timpul acestuia sau ulterior procesului penal, cu diferenţe în ceea ce priveşte efectele acordului. Astfel, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din legea specială, prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere; termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării medierii; iar dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului – verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.
În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de această lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă. Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului – verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului prevăzut la art. 70 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul – verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic, dacă părţile au ajuns la o înţelegere, sau doar procesul – verbal de încheiere a medierii, în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c) din legea specială.
Exemplificând pentru evidenţierea diferenţelor şi, implicit, a avantajelor medierii, comparativ cu împăcarea şi retragerea plângerii prealabile, s-a arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 din Codul penal, în cazul împăcării, victima violenţei în familie poate declara, până la primul termen de judecată, că se împacă cu agresorul, situaţie în care instanţa ia act de voinţa părţilor, încetează procesul penal şi cel civil, în timp ce, dacă se recurge la mediere, părţile pot să opteze pentru mediere oricând pe durata procesului penal, iar partea vătămată poate să convină cu agresorul să stingă litigiul, în condiţiile în care acesta suportă jumătate din costurile necesare întreţinerii gospodăriei, nu intră în camera ei în timpul nopţii, urmează o cură de dezalcoolizare şi orice altceva mai convin părţile, caz în care instanţa, luând act de acord, încetează procesul penal şi cuprinde în dispozitivul hotărârii cele convenite de părţi.
De asemenea, în cazul unei infracţiuni de furt, prevăzută de art. 228 din Codul penal, partea vătămată îşi poate retrage plângerea oricând, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, situaţie în care instanţa ia act şi încetează procesul penal, iar latura civilă nu se rezolvă, fiind necesară o altă acţiune cu tot ce presupune – martori, înscrisuri etc. – pentru stabilirea prejudiciului şi a despăgubirilor aferente. Dacă se recurge la mediere, părţile pot să apeleze la aceasta oricând pe durata procesului penal şi pot conveni stingerea litigiului în condiţiile în care inculpatul returnează bunurile sustrase, oferă o sumă de bani în schimbul acestora, prestează activităţile stabilite cu persoana vătămată dacă nu dispune de bani etc., situaţie în care instanţa ia act de acord, încetează procesul penal şi cuprinde în dispozitivul hotărârii cele convenite de părţi, fără a fi necesare acte, martori, alte dovezi sau termene pentru stabilirea prejudiciului.

VII. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Direcţia de specialitate a opinat cu privire la prima chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 533/1/2015, în sensul că medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) constituie o cauză care înlătură răspunderea penală sui – generis, distinctă de împăcare, cauză care înlătură răspunderea penală reglementată în dispoziţiile art. 159 din Codul penal.
În susţinerea acestei opinii s-au invocat mai multe argumente. Astfel, s-a arătat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, stabilesc în alin. (1) aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 192/2006 în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, şi prevăd în alin. (2) că în latura penală a procesului dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Din aceste din urmă dispoziţii rezultă, cu claritate, că sfera infracţiunilor pentru care operează medierea este mai extinsă decât sfera infracţiunilor pentru care operează împăcarea şi că sfera infracţiunilor pentru care operează medierea include infracţiunile pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală, dar nu se limitează la acestea, ci include şi infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală. În consecinţă, medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) nu poate constitui o modalitate a împăcării, întrucât sfera infracţiunilor cărora le este aplicabilă medierea nu este identică, ci este mai extinsă decât sfera infracţiunilor cărora le este aplicabilă împăcarea.
În acest context, s-a subliniat faptul că, în concepţia noului Cod penal, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea – cauze care înlătură răspunderea penală – se exclud reciproc. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (1) din Codul penal, retragerea plângerii prealabile constituie o cauză care înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile. S-a arătat că în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, însă a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu operează împăcarea, ci numai retragerea plângerii prealabile. În schimb, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (1) din Codul penal, împăcarea constituie o cauză care înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres (în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai din oficiu şi în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu, însă a fost pusă în mişcare din oficiu, nu operează retragerea plângerii prealabile, ci numai împăcarea, dacă legea o prevede în mod expres).
Aşadar, s-a apreciat că, întrucât priveşte atât infracţiunile pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi infracţiunile pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală, iar sfera acestor infracţiuni este diferită, medierea nu poate fi considerată o modalitate a împăcării, ci o cauză care înlătură răspunderea penală, distinctă, reglementată în Legea nr. 192/2006, care operează atât cu privire la categoria infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi cu privire la categoria infracţiunilor pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală.
S-a arătat că natura medierii, de cauză distinctă care înlătură răspunderea penală, rezultă şi din formularea părţii finale a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 – “fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere”. [Art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 prevede că “În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal [referitoare la lipsa plângerii prealabile], fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.”] Dispoziţiile art. 69 alin. (1) partea finală din Legea nr. 192/2006 se referă, în mod explicit, la înlăturarea răspunderii penale prin mediere (prin încheierea unui acord de mediere).
Pe de altă parte, art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, stabileşte că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă: “g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii”. În aceste dispoziţii legiuitorul prevede încheierea unui acord de mediere distinct de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, conferind acestuia caracterul de caz distinct care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
Or, cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală au corespondent, în planul dreptului penal, cauzele care înlătură răspunderea penală. În atare situaţie, reglementarea distinctă a încheierii unui acord de mediere în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, alături de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, relevă caracterul medierii (al încheierii unui acord de mediere), de cauză care înlătură răspunderea penală sui – generis, distinctă de împăcare.
Cu privire la a doua chestiune de drept care formează obiectul Dosarului nr. 533/1/2015, s-a arătat că medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, iar nu numai până la citirea actului de sesizare, aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal în materia împăcării.
În susţinerea acestei opinii au fost aduse mai multe argumente. Astfel, medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) constituie o cauză care înlătură răspunderea penală sui – generis, distinctă de împăcare şi, în consecinţă, în materia medierii nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, potrivit cărora împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 70 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Aşadar, aceste dispoziţii se referă la judecată, fără a stabili un moment până la care medierea se poate desfăşura după începerea procesului penal, rezultând că acordul de mediere se poate încheia în orice moment pe parcursul judecăţii.
S-a mai menţionat că dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală nu limitează momentul până la care instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune suspendarea pe perioada desfăşurării procedurii de mediere reglementată în Legea nr. 192/2006. Drept urmare, instanţa poate dispune oricând în cursul judecăţii suspendarea pentru desfăşurarea procedurii de mediere. Mai mult, aceste dispoziţii, care reglementează suspendarea judecăţii, sunt incluse în cap. I “Dispoziţii generale” al titlului III “Judecata” din partea specială a Codului de procedură penală şi, prin urmare, sunt aplicabile atât la judecata în primă instanţă, cât şi la judecata în apel.
Faţă de aceste aspecte, se poate trage concluzia că suspendarea judecăţii pe perioada desfăşurării procedurii de mediere poate fi dispusă de către instanţă în tot cursul judecăţii în primă instanţă şi în tot cursul judecăţii în apel şi, în consecinţă, însăşi procedura de mediere se poate desfăşura în tot cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

VIII. Examenul jurisprudenţei
1. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, ridicată de procuror în Dosarul nr. 12.074/231/2013 al Curţii de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi s-a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare fusese depăşit.
În considerentele deciziei mai sus menţionate, Curtea Constituţională a examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate, pornind de la natura juridică a instituţiei, în sensul dacă aceasta este una de drept penal substanţial sau procedural, pornind de la criteriile stabilite prin decizia aceleiaşi instanţe, nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, respectiv de la obiectul de reglementare al normei, scopul reglementării şi rezultatul la care conduce norma. De asemenea, Curtea a mai făcut referire şi la Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, §111, 112 şi 113, arătând că aşezarea dispoziţiilor de drept penal şi a celor procesual penale în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru stabilirea naturii lor şi că, dacă aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile.
Faţă de criteriile anterior menţionate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, sub aspectul obiectului, reglementează o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Sub aspectul scopului reglementării, acestea atribuie un drept părţilor procesului penal, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. De asemenea, având în vedere criteriul rezultatului produs de norma analizată, s-a arătat că acesta constă în înlăturarea răspunderii penale; rezultă astfel că norma criticată este de drept penal substanţial, căzând sub incidenţa aplicării legii penale mai favorabile.
Pe de altă parte, Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale şi, prin urmare, de stingere a acţiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, şi pentru infracţiuni în cazul cărora Codul penal din 1969 nu instituia dreptul părţilor de a se împăca (una dintre aceste infracţiuni fiind şi furtul calificat, reglementat la art. 209 din Codul penal din 1969 şi la art. 229 din Codul penal). Însă, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, pentru ca împăcarea să producă efectele juridice arătate, aceasta trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Or, intrarea în vigoare a Codului penal a creat, în raport cu stadiul soluţionării cauzelor penale având ca obiect constatarea săvârşirii infracţiunilor analizate, trei situaţii procesuale diferite: prima dintre acestea priveşte situaţia cauzelor soluţionate definitiv până la data intrării în vigoare a Codului penal, cărora prevederile art. 159 alin. (3) din acest cod nu le sunt aplicabile; a doua se referă la situaţia cauzelor aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului penal, în cazul cărora la data anterior referită nu a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei, cauze în care textul criticat poate fi aplicat; a treia ipoteză are în vedere situaţia cauzelor în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului penal, în care la data arătată fusese depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei.
Curtea a reţinut că doar cu privire la această din urmă situaţie se pune problema constituţionalităţii aplicării/neaplicării dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal în situaţii tranzitorii. Legiuitorul nu a reglementat însă in terminis procedura ce se impune a fi urmată în cazul împăcării ce intervine în cauzele începute sub imperiul Codului penal din 1969, dar în care momentul citirii actului de sesizare a instanţei a fost depăşit la data intrării în vigoare a Codului penal. Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, în aceste cauze va fi aplicată legea penală mai favorabilă. Aceasta poate fi, aşa cum s-a arătat mai sus, fie Codul penal din 1969, fie Codul penal în vigoare.
Din perspectiva aplicării principiului constituţional anterior enunţat, s-a arătat că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment în care poate interveni împăcarea, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. S-a arătat însă, prin aceeaşi decizie, că legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi faptul că instituirea unor astfel de exigenţe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât aceasta să nu constituie o restrângere excesivă a exercitării vreunui drept, de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului în cauză (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).
Tot prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 Curtea a subliniat faptul că durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţă de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată). S-a reţinut, de asemenea, că, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor.
Pe cale de consecinţă, pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţia României, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale numai în măsura în care, până la încetarea situaţiilor tranzitorii, în virtutea principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, împăcarea poate interveni şi în cauzele începute înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal şi în care a fost depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei.
Curtea Constituţională a mai făcut referire şi la Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006 şi la efectele deciziilor pronunţate de instanţa de contencios constituţional, reţinând că “în situaţiile tranzitorii arătate, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 1.543 din 7 mai 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. 62.546/3/2010, au fost admise recursurile declarate de inculpaţii S.C.Gh. şi B.A. împotriva Deciziei penale nr. 219 din 17 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală. S-au casat în parte atât decizia recurată, cât şi Sentinţa penală nr. 1.012 din 26 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 62.546/3/2010, numai în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii S.C.Gh. şi B.A. şi numai în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile şi rejudecând în aceste limite:
S-a schimbat încadrarea juridică a faptelor cu privire la inculpaţii S.C.Gh. şi B.A., din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 1 din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal anterior, în infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal.
S-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor S.C.Gh. şi B.A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 244 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal anterior şi art. 5 din Codul penal, ca urmare a intervenirii împăcării părţilor.
În baza art. 159 alin. (2) teza finală din Codul penal şi art. 601 şi următoarele din Legea nr. 192/2006, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stins acţiunea civilă, luând act de acordul de mediere intervenit între părţi.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor care nu contravin acestei decizii.
În considerentele deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a stabilit incidenţa aplicării art. 5 din Codul penal cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei şi, dată fiind abrogarea art. 215 din Codul penal anterior şi incriminarea înşelăciunii în art. 244 din Codul penal, a comparat conţinutul constitutiv al infracţiunii din ambele reglementări.
Instanţa de recurs a constatat că elementul material al laturii obiective în ceea ce îi priveşte pe S.C.Gh. şi B.A., respectiv inducerea în eroare a părţii civile M.C., nu prezintă diferenţe între art. 215 din Codul penal anterior şi art. 244 alin. (1) din Codul penal. Potrivit noii reglementări privind infracţiunea de înşelăciune, art. 244 alin. (3) din Codul penal, se statuează că împăcarea înlătură răspunderea penală, în timp ce în cuprinsul art. 159 alin. (2) din Codul penal se arată că împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.
În condiţiile în care părţile au încheiat acordul de mediere, înscris în care au arătat că sunt de acord cu împăcarea, cu despăgubirea părţii civile M.C., care nu mai are pretenţii civile prezente şi viitoare în legătură cu acest dosar, precum şi cu stingerea în totalitate a litigiului, menţionându-se că devin aplicabile prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) şi art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 132 alin. 2 din Codul penal anterior, şi este înlăturată răspunderea penală, acord exprimat personal şi în şedinţa de judecată, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art. 159 alin. (2) teza finală din Codul penal, a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor S.C.Gh. şi B.A., luând act de împăcarea părţilor, manifestare de voinţă ce a fost consfinţită prin acordul de mediere încheiat între părţi şi redat în integralitate în cuprinsul deciziei.

3. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

IX. Dispoziţii legale incidente

Art. 45 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
Contractul de mediere trebuie să cuprindă, sub sancţiunea anulării, următoarele clauze:

a) identitatea părţilor aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanţilor lor;
b) menţionarea tipului sau a obiectului conflictului;
c) declaraţia părţilor că au fost informate de către mediator cu privire la mediere, efectele acesteia şi regulile aplicabile;
d) obligaţia mediatorului de a păstra confidenţialitatea şi decizia părţilor privind păstrarea confidenţialităţii, după caz;
e) angajamentul părţilor aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile medierii;
f) obligaţia părţilor aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului şi cheltuielile efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi modalităţile de avansare şi de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunţare la mediere sau de eşuare a procedurii, precum şi proporţia care va fi suportată de către părţi, ţinându-se cont, dacă este cazul, de situaţia lor socială. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către părţi în mod egal;
g) înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se desfăşoare medierea;
h) numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta va fi în forma scrisă, corespunzător numărului părţilor semnatare ale contractului de mediere;
i) obligaţia părţilor de a semna procesul – verbal întocmit de către mediator, indiferent de modul în care se va încheia medierea.

Art. 46 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
(1) În contractul de mediere pot fi prevăzute şi alte clauze, în condiţiile legii.
(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul de mediere nu poate cuprinde clauze care contravin legii sau ordinii publice.
(3) Dacă, pe parcursul procedurii de mediere, apar cheltuieli neprevăzute, efectuate în interesul părţilor şi cu acordul acestora, se va încheia o anexă la contractul de mediere.
Art. 47 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
(1) Contractul de mediere se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acesta se semnează de către părţile aflate în conflict şi de mediator şi se întocmeşte în atâtea exemplare originale câţi semnatari sunt.
(2) Părţile aflate în conflict pot da procură specială unei alte persoane, în condiţiile legii, pentru a încheia contractul de mediere.
Art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
(1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune.
(2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
(3) Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii.
Art. 69 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
(1) În cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.
(2) Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului – verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare.
Art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator
(1) În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere.
(2) Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.
(3) Abrogat.
(4) Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului – verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului prevăzut la alin. (2).
(5) Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul – verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul – verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c).
(6) Dispoziţiile art. 61 alin. (2) se aplică în mod corespunzător în cazul în care medierea este recomandată de către organele judiciare.
Art. 158 din Codul penal
(1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.
(2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.
(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
(4) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.
Art. 159 alin.(3) din Codul penal
(1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiuni penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.
(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.

X. Raportul asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării

Opinia judecătorului – raportor asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării a fost în sensul că “în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, medierea (încheierea unui acord de mediere) constituie o cauză care înlătură răspunderea penală, sui – generis, distinctă de împăcare. Medierea (încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006) poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, iar nu numai până la citirea actului de sesizare, aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal în materia împăcării.”
În raportul întocmit, judecătorul – raportor a expus deciziile Curţii Constituţionale, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi opiniile specialiştilor. Totodată, judecătorul – raportor a expus principiile medierii ca mod de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă. De asemenea, s-a menţionat necesitatea interpretării sistematice a dispoziţiilor art. 69 şi art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, distincţiile dintre retragerea plângerii prealabile, împăcare şi medierea, ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale, fiind invocate dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Referitor la cea de-a doua întrebare, judecătorul – raportor, pornind de la natura medierii în raport cu împăcarea, invocând dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi ale art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la aplicabilitatea suspendării pe perioada desfăşurării procedurii de mediere reglementate de Legea nr. 192/2006, a arătat că medierea poate fi dispusă de către instanţă în tot cursul judecăţii în prima instanţă şi în tot cursul judecăţii în apel, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

XI. Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul – raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele:

A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

Legiuitorul român a prevăzut în Codul de procedură penală un nou instrument de unificare a practicii judiciare neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În conţinutul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală sunt statuate condiţiile de sesizare a instanţei supreme pe care trebuie să le îndeplinească instanţa care uzează de această instituţie procesual penală.
Astfel, sunt reglementate mai multe condiţii cumulative, şi anume cele referitoare la faza procesuală a cauzei în care se iveşte chestiunea de drept, felul instanţei care poate sesiza şi stadiul procesual al cauzei, natura juridică a chestiunii de drept, precum şi aceea să nu fi făcut obiectul vreunuia dintre instrumentele juridice de rezolvare a problemei respective.
Altfel spus, este necesar ca acea cauză în care există o chestiune de drept ce urmează să fie supusă dezlegării să se afle “în cursul judecăţii”, respectiv instanţa să fi fost sesizată, iar procesul se află în curs de desfăşurare; instanţele pe rolul cărora se află o asemenea cauză să fie din cele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar cauza respectivă să se găsească în ultima cale de atac – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei respective; instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra problemei de drept, printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii.
Prezenta sesizare întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014) se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală în faza de judecată a apelului declarat de către inculpatul G.E., curtea de apel fiind una dintre instanţele enumerate expres şi limitativ de către legiuitor, ce are în competenţă soluţionarea căii de atac exercitate, aceasta având caracter exclusiv şi intrând în sfera accepţiunii de “în ultimă instanţă”.
De asemenea, chestiunea de drept supusă dezlegării şi anume interpretarea în vederea aplicării dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în sensul stabilirii naturii juridice a medierii şi momentului până la care poate interveni, este de natură a determina judecarea pe fond a cauzei, iar prevederile invocate nu au mai făcut, până la momentul sesizării, obiectul niciunei alte hotărâri prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici al vreunui recurs în interesul legii soluţionat de aceeaşi instanţă.

B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

1. Recomandarea nr. (99) 19 privind medierea în materie penală adoptată de Comitetul de miniştri în 15 septembrie 1999 în virtutea art. 15.b din Statutul Consiliului Europei a avut la bază poziţia statelor membre care tindeau să recurgă la mediere în materie penală, “ca opţiune flexibilă şi cuprinzătoare, axată pe rezolvarea problemei şi pe implicarea părţilor, în completarea sau ca alternativă a procedurii penale tradiţionale”.
Această reglementare ce are caracter de recomandare către statele membre conţine norme referitoare la principii generale, fundamentul juridic, funcţionarea justiţiei penale în relaţie cu medierea, funcţionarea medierii, instrumentarea cazurilor individuale, rezultatul medierii, evoluţia medierii.
Principiile generale statuează că “1. Medierea în materie penală nu ar trebui să intervină decât dacă părţile îşi dau acordul în mod liber. Părţile ar trebui, în plus, să aibă posibilitatea de a reveni asupra consimţământului în orice moment pe parcursul medierii. 2. Discuţiile privitoare la mediere sunt confidenţiale şi nu pot să fie utilizate ulterior, fără acordul părţilor. 3. Medierea în materie penală ar trebui să fie un serviciu disponibil în mod general. 4. Medierea în materie penală ar trebui să fie posibilă în toate fazele procedurii pe care le parcurge justiţia penală. 5. Serviciile de mediere ar trebui să aibă o autonomie suficientă în cadrul sistemului de justiţie penală.”
De asemenea, ca fundament juridic se recomandă la pct. III: “6. Legislaţia ar trebui să faciliteze medierea în materie penală. 7. Ar trebui să fie stabilite nişte principii directoare privind recurgerea la mediere în materie penală. Principiile ar trebui să se refere la condiţiile de trimitere a cauzelor la serviciile de mediere şi la instrumentarea cauzelor ulterior medierii.”
Legiuitorul român a reglementat printr-o lege specială medierea şi profesia de mediator, respectiv Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 441 din 22 mai 2006, ce a suferit modificări ulterioare.
În conţinutul art. 1 alin. (1) din legea mai sus menţionată este definită medierea, aceasta reprezentând “o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor”.
În alin. (2) al aceluiaşi articol a fost statuat un principiu fundamental ce caracterizează medierea, precum şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă soluţia pronunţată de către mediator, şi anume “încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile”.
În conţinutul dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, legiuitorul a prevăzut într-un mod clar, previzibil şi predictibil aplicabilitatea medierii, ca modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, în cauze penale, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, pentru ca în alin. (2) să delimiteze sfera de aplicare a medierii, în latura penală a procesului, în mod exclusiv în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Aceste dispoziţii trebuie interpretate sistematic şi cu dispoziţiile art. 69 şi, respectiv, art. 70 din acelaşi act normativ special, prima normă conţinând un moment temporal în care poate avea loc procedura medierii, şi anume “înaintea începerii procesului penal”, la care se adaugă condiţii referitoare la soluţionarea conflictului şi felul încheierii înţelegerii, caracterizată de art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006 prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, care determină ca fapta să nu atragă răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.
În alin. (2) al art. 69 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt menţionate condiţiile referitoare la termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, la neîncheierea înţelegerii, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006.
În conţinutul alin. (1) al art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt arătate condiţiile referitoare la momentul temporal în care are loc medierea cu privire la latura penală, care se situează “după începerea procesului penal”, ceea ce conduce la posibilitatea suspendării urmăririi penale sau, după caz, a judecăţii, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, iar în cel de-al doilea alineat al aceleiaşi norme se statuează cu privire la durata suspendării.
În dezlegarea primei chestiuni de drept referitoare la natura juridică a încheierii acordului de mediere este relevant a face distincţiile între cauzele care înlătură răspunderea penală în concepţia Codului penal, referitoare la retragerea plângerii prealabile şi împăcare, cauze ce se exclud, şi modul în care este incidentă medierea.
Legiuitorul a reglementat în dispoziţiile art. 158 alin. (1) din Codul penal instituţia retragerii plângerii prealabile, în conţinutul normei delimitându-se temporal momentul până la care aceasta operează, sfera infracţiunilor, precum şi consecinţele acesteia.
Potrivit Codului penal, punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată în cazul următoarelor infracţiuni: lovirea sau alte violenţe prevăzute în art. 193 [în cazul faptei prevăzute în art. 193, săvârşită asupra unui membru de familie, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul penal, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu], vătămarea corporală din culpă prevăzută în art. 196 [în cazul faptei prevăzută în art. 196, săvârşită asupra unui membru de familie, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul penal, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu]; ameninţarea prevăzută în art. 206, agresiunea sexuală prevăzută în art. 219 alin. (1); hărţuirea sexuală prevăzută în art. 223; violarea de domiciliu prevăzută în art. 224; violarea sediului profesional prevăzută în art. 225; violarea vieţii private prevăzută în art. 226 alin. (1) şi (2); divulgarea secretului profesional prevăzută în art. 227; furtul săvârşit în condiţiile art. 231 alin. (1); abuzul de încredere prevăzut în art. 238; abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor prevăzut în art. 239; bancruta simplă prevăzută în art. 240; bancruta frauduloasă prevăzută în art. 241; gestiunea frauduloasă prevăzută în art. 242; distrugerea prevăzută în art. 253 alin. (1) şi (2); tulburarea de posesie prevăzută în art. 256; asistenţa şi reprezentarea neloială prevăzute în art. 284; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută în art. 287 alin. (1) lit. d) – g); violarea secretului corespondenţei prevăzută în art. 302 alin. (1); abandonul de familie prevăzut în art. 378; nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului prevăzută în art. 379; împiedicarea exercitării libertăţii religioase prevăzută în art. 381.
Împăcarea, o altă cauză care înlătură răspunderea penală, a fost reglementată de legiuitor în conţinutul art. 159 alin. (1) din Codul penal, putând interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În alin. (2) al textului de lege menţionat sunt arătate efectele împăcării în sensul că înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Această instituţie juridică este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni: infracţiunea de furt prevăzută în art. 228 din Codul penal; infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal şi infracţiunea de furt de folosinţă prevăzută în art. 230 din Codul penal, în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută în art. 243 din Codul penal; înşelăciunea prevăzută în art. 244 din Codul penal; înşelăciunea privind asigurările prevăzută în art. 245 din Codul penal.
De asemenea, tot în conţinutul Codului penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv aceea de la al art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală.
Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu şi nicidecum la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Din prezentarea celor două cauze distincte de înlăturare a răspunderii penale, respectiv retragerea plângerii prealabile şi împăcarea, rezultă că sfera infracţiunilor care intră sub incidenţa acestor două instituţii este diferită, aşa încât medierea nu poate fi considerată o modalitate a împăcării, ci este o cauză sui – generis, care înlătură răspunderea penală, reglementată prin Legea nr. 192/2006, şi care operează atât cu privire la categoria infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi referitor la cealaltă categorie a infracţiunilor, pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală.
Un argument asupra naturii acordului de mediere, ca şi cauză distinctă de înlăturare a răspunderii penale, este dat de norma de la art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 ce cuprinde procedura de mediere înainte de începerea procesului penal, această ipoteză fiind exclusă în cazul împăcării părţilor sau subiecţilor procesuali.
Totodată, în ipoteza în care procedura încheierii unui acord de mediere are loc după începerea procesului penal, mediatorul este ţinut prin dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, referitoare la garanţii procesuale, în sensul ca “să fie respectate drepturile fiecărei părţi ori subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret”, aceste condiţii nefiind reglementate în cazul instituţiei împăcării.
O altă distincţie între cele două cauze care înlătură răspunderea penală, respectiv încheierea unui acord de mediere şi împăcare, este dată de modul în care se ia act de existenţa acordului de mediere, care este diferit de cel prin care se ia act de împăcarea părţilor, distincţia fiind reglementată de dispoziţiile art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
În conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator legiuitorul foloseşte noţiunea de “înţelegere”, şi nu aceea de “împăcare”, conferind încheierii acordului de mediere un caracter distinct, ca modalitate de soluţionare amiabilă a conflictului de drept penal, în raport cu cealaltă cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv împăcarea.
Chiar dacă sensurile celor două noţiuni sunt sinonime în limbajul uzual, legiuitorul le-a conferit distincţie juridică prin reglementarea specială a încheierii acordului de mediere în cuprinsul legii mai sus arătate, această concluzie susţinându-se şi prin conţinutul dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit cărora, atunci când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnătură privată, iar în alin. (2) se stipulează că înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice.
Pe de altă parte, în conţinutul dispoziţiilor art. 45 – 47 din acelaşi act normativ, legiuitorul a prevăzut expres elementele contractului de mediere. Altfel spus, încheierea scrisă a acordului de mediere sub forma contractului consacră înţelegerea părţilor aflate în conflict prin evidenţierea tuturor clauzelor consimţite de acestea, ceea ce îi conferă un caracter distinct, autonom – indiferent de terminologia folosită -, în raport cu instituţia juridică a împăcării, prevăzută în dispoziţiile art. 159 din Codul penal.
De asemenea, un alt argument în sensul celor sus menţionate este conferit de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, stabilind că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă “a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea, ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii”. În aceste dispoziţii legiuitorul reglementează încheierea unui acord de mediere în mod diferenţiat de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, aşa încât dobândeşte caracterul de caz distinct care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
Or, cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală au corespondent în planul dreptului penal, cauzele care înlătură răspunderea penală.
Încheierea unui acord de mediere se diferenţiază de împăcare prin faptul că poate interveni şi numai în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal, în timp ce împăcarea este condiţionată atât de stingerea acţiunii penale, cât şi de stingerea acţiunii civile, precum şi de faptul că ea trebuie să fie totală şi necondiţionată.
De asemenea, încheierea unui acord de mediere este diferită şi de cealaltă cauză care înlătură răspunderea penală, şi anume retragerea plângerii prealabile, prin aceea că după realizarea acordului nu se mai poate formula plângere prealabilă chiar dacă termenul nu a expirat, spre deosebire de situaţia unei împăcări înainte de formularea unei plângeri penale prealabile.
În această situaţie, reglementarea distinctă a încheierii unui acord de mediere în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală evidenţiază caracterul de cauză sui – generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare.
2. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării se observă că, pornind de la natura distinctă a încheierii unui acord de mediere în condiţiile legii, o asemenea procedură se poate desfăşura în tot cursul procesului penal, nefiind condiţionată de dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, potrivit cărora împăcarea poate interveni doar până la citirea actului de sesizare.
Aşa cum s-a arătat anterior, potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, procedura de mediere se poate desfăşura chiar înaintea începerii procesului penal, ceea ce o distinge de împăcare şi retragerea plângerii prealabile. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere.
În ceea ce priveşte termenul până la care medierea poate interveni cu privire la latura penală a cauzei, cum textul nu face nicio distincţie cu privire la vreun anumit stadiu al judecăţii, rezultă că acordul de mediere poate fi încheiat oricând în cursul acesteia, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii, fără a limita momentul până la care instanţa poate proceda în acest sens. Ca atare, oricând în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda cauza în vederea desfăşurării procedurii reglementate de dispoziţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.
Mai mult, textul de lege sus – menţionat, care reglementează suspendarea judecăţii, este inclus în cap. I “Dispoziţii generale” al titlului III “Judecata” din partea specială a Codului de procedură penală, ceea ce face ca dispoziţiile sale să fie aplicabile atât în tot cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în tot cursul judecăţii în apel, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
În concluzie, încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, şi nu numai până la citirea actului de sesizare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal în materia împăcării.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, se va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: “1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal” şi se va stabili că:

1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui – generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare;
2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: “1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui – generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal” şi stabileşte că:

1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui – generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare;
2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2015.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat – asistent,
Ioana Niculae

1 A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. XXVII/2006 de admitere a recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007.
2 A se vedea în acest sens: I. Nedelcu, Comentariu în G. Bodoroncea, V. Ciolcei şi colab., Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 336.