Lacune în legislaţia privind protecţia drepturilor copilului


lc+olesea
La 20 noiembrie 1989 a fost adoptată Convenţia ONU privind drepturile copilului, document ce prevede că fiecare copil este la fel de important, indiferent de abilităţile, originile sau sexul său, iar părerile şi opiniile lui contează atunci când se discută aspecte ce îi afectează viaţa în mod direct.

România a fost una din primele ţări care au ratificat textul Convenţiei, prin Legea 18/1990, şi chiar dacă implementarea efectivă a început mult mai târziu, impactul pe care l-a avut asupra sistemului de protecţie a copilului din România a fost enorm.

Atât legislaţia României privind protecţia drepturilor copilului, cât şi sistemul în ansamblu au cunoscut în ultimii 17 ani schimbări majore, totuşi rămân încă multe probleme nerezolvate în acest domeniu.

Una din restanţele statului român ţine de abordarea copilului în orice fel de politică la nivel naţional, care ar trebui să facă o referire şi la copil sau măcar să facă o analiză a impactului şi cu referire la acesta.

Deasmenea este necesară introducerea în legislaţia naţională a dispoziţiilor elementele calitative, cum ar fi: demnitate, dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mentale şi fizice ale copilului; cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite.